„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv,

din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

Ligia Seman debuteazã  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conºtiinþei” (1999), “Tragedie ºi triumf” (2004) ºi  ” Domnind peste împrejurãrile vieþii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate femininã, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluþii biblice. Primele douã cãrþi menþionate prezintã pe lângã experienþa creºtinã a personajelor, ºi o poveste de iubire bine conturatã, ce aduce un plus de umanitate ºi dã o notã romanticã naraþiunii. Prin antitezã, în “Tragedie ºi triumf”, registrul tematic se schimbã radical. Acþiunea este extrem de complexã ºi construitã cu o migalã deosebitã, Ligia Seman dând viaþã unor poveºti încãrcate de dramatism, relatate într-o notã gravã, dureroasã. Asistãm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâºietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercãri, de situaþii limitã, pe care nu le pot depãºi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate cã tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmã : « Cu cât visãm mai mult, …, cu atât visurile au ºansa sã devinã realitãþi. ªi, nu suntem îndreptãþiþi sã visãm visuri mãreþe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predominã, cartea are un deznodãmânt apoteotic. Biruinþa binelui asupra rãului aduce cu sine regãsirea sensului iniþial, primordial al vieþii. Se aºterne pacea ºi asistãm în sfârºit, la triumf, ca la un element ce þine de prezent ºi de viitor. Cu toate cã în carte are întietate tragismul, rãsturnarea de situaþie cãreia îi suntem martori la final, defineºte ºi contrabalanseazã întâmplãrile zguduitoare ce marcheazã întreaga scriere, de la prima pânã la ultima paginã. O familie rãmasã pe drumuri, cu multe guri de hrãnit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimiºi la cerºit, tatãl se îmbatã, mama, Valeria, trãieºte undeva, la limita dintre demenþã ºi normalitate. Dintre atâþia prunci, se detaºeazã douã figuri, Ana, fiica mai mare ºi Vlad, imediat urmãtor ca vârstã, de care ea are grijã. Destinele lor se despart de îndatã ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisã de soþ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. ªi astfel, începe cu adevãrat, tragedia. Casa de copii unde nimereºte Vlad, un bãieþel cu o sensibilitate exacerbatã, îi oferã un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gurã vin sã îi amplifice spaimele, neliniºtile, durerile. Anii trec ºi dupã multã suferinþã, umilinþã ºi traume greu de descris, Vlad alege sã depãºeascã faza instituþionalã, încercând sã “zboare” spre un nou tãrâm – strada. Alãturi de Cristi, un micuþ adus de pe drum la cãminul de orfani, acesta se decide sã încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistã cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradã. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei sã dormi? Dormi. Vrei sã mãnânci? Mãnânci. ªi acolo nu te bate nimeni. E rai viaþa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcã sã se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de pãrinþi are mãcar ºansa de a nu lua bãtaie. Cei doi evadeazã ºi, în drumul lor spre libertate, înþeleg cã mai este nevoie de încã un element pentru reuºitã: “Eu mã rog, zicea Cristi, ºi se oprea din când în când, pupa pãmântul în faþa lui Vlad ºi zicea: Doamne ajutã, Doamne ajutã sã nu ne prindã. Fã ºi tu aºa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajutã. ªi astfel, cei doi învaþã sã trãiascã de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alãturi de alþi nefericiþi, la fel ca ºi ei. În fond, moda copiilor strãzii nu a început azi ºi nici ieri. Sã ne gândim la “Fetiþa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaºi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparþinându-i lui Hector Malot. Vlad evolueazã pe stradã. Ajunge unul dintre cei mai de temut ºefi de gaºcã. Pentru cã iadul în care trãieºte nu îi poate oferi altceva. ªi totuºi, el plecase spre rai. Existã însã, ºi raiul, cãci are ºansa sã o întâlneascã pe Magda, o fetiþã de familie bunã, educatã, pe care o cunoaºte din întâmplare. Cum reacþioneazã Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care nãzuieºte de când se ºtie? “Îi venea sã plângã, se dezobiºnuise sã plângã în public. La insituþie, tuturor lacrimilor adunate ºi neplânse le dãdea voie sã curgã numai când se retrãgea în pãdure, unde era sigur cã nu-l vede nimeni plângând. Ciudat cã aici, în mijlocul acestei aglomeraþii, acestei civilizaþii fremãtãtoare pentru care era ca inexistent, se simþea mai singur, mai izolat chiar decât în pãdurile din împrejurimile instituþiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară.  Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creºte pe stradã ºi pe mãsurã ce anii se scurg, în inimã îi încolþeºte dragostea pentru Magda, singura fiinþã coborâtã din raiul adevãrat, nu din cel contrafãcut. Aflaþi la vârsta întemeierii propriului cãmin, o relaþie între ei se dovedeºte imposibilã. Mai mult, Magda este pe cale sã se cãsãtoreascã cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintã  acel tip de slujitor care se bazeazã pe abilitãþile proprii ºi chiar se mândreºte cu ele.  El este tipul creºtinului dornic a face lucruri înalte pentru Împãrãþia lui Dumnezeu, dar care nu e încã zdrobit. Oamenii nezdrobiþi acþioneazã prin puterea intelectului ºi a abilitãþilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcã prin blândeþe, iar lucrul acesta se vede în relaþiile cu semenii. Raul dovedeºte abnegaþie faþã de cei pierduþi, dar are ºi o anumitã dozã de aroganþã. Nu îi trateazã pe toþi cu aceeaºi mãsurã, ci le oferã mai mult interes ºi timp persoanelor pe care le considerã mai importante. „Rãspunsese cu mai multã atenþie ºi meticulozitate întrebãrilor puse de personalitãþi din conducerea oraºului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaþi le acorda mai puþin timp, uneori chiar fãrã sã-ºi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antitezã cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toþi, indiferent de statul social sau slujirea lor în bisericã  – simþeau cã se aflã în faþa unui om care îi înþelege, care le va spune cu blândeþe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul sã-i destãinuie eºecurile lor, fãrã teama cã ar putea fi judecaþi.” Mai mare însã, decât contrastul dintre Adrian ºi Raul este cel dintre Raul ºi Vlad. Speranþele ultimului se nãruie încã o datã, atunci când aflã de relaþia dintre Magda ºi Raul. La ce altceva ar putea sã se gândeascã decât sã îºi facã singur dreptate?De ce sã nu repete gestul tatãlui sãu – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraserã inima într-o rece ºi neînduplecatã stâncã. În noapte, Vlad aºtepta ca Raul sã iasã de acolo, din casa de unde împreunã cu Magda se bucurase de frumuseþea cerului… Vlad plãnuise sã se rãzbune cumva pentru a-ºi alina durerea cã el nu poate ºi nu va putea vreodatã sã trãiascã o asemenea bucurie.” Sã comiþi o crimã pentru cã nu îþi este dat sã cunoºti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al strãzii îl atacã pe cel ce aduce vestea bunã a mântuirii. Se reia o luptã ancestralã, ce a început probabil, cu multe milenii în urmã, în ceruri. Lucifer atenteazã asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îºi doreºte fericirea. “Acum erau faþã în faþã… Raul – o icoanã realã a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos ºi minunat într-un tânãr: calitãþi fizice, energie, inteligenþã, vitalitate ºi Vlad – o relicvã diformã, o imagine distorsionatã a ceea ce ar fi putut fi un tânãr ºi nu era… Se auzeau douã inimi bãtând în acelaºi timp, dar atât de diferit ca ºi cum ar fi fost din douã lumi, ca ºi cum n-ar fi  avut acelaºi Creator Atotputernic, Stãpân peste toate, desãvârºit în bunãtate ºi dragoste pentru orice pãmântean, fãrã deosebire.” Dar tocmai pentru cã Dumnezeu este “desãvârºit în bunãtate ºi dragoste pentru orice pãmântean, fãrã deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când sã se extindã ºi asupra lui Raul ºi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine ºi îl opreºte pe Vlad sã ucidã. Dreptatea ºi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseºte puterea de a conºtientiza binele ºi rãul. În sufletul lui Vlad mai existã încã intactã o fãrâmã de iubire ºi astfel, reuºeºte sã-ºi învingã gelozia ºi dorinþa de rãzbunare, renunþând în ultima clipã la ideea diabolicã de a înfãptui omorul. Raul însã – cu toatã mãsura înaltã de iubire pe care o primise de-a lungul vieþii – nu este capabil sã-ºi învingã „egoismul de a-ºi trãi tinereþea ºi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând sã se protejeze. În consecinþã, îl pãrãseºte pe Vlad, deºi acesta rãnit, se zbate între viaþã ºi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează  în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte  a lui Adrian –  îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere.  „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine sã înþeleagã de ce oamenii au numai dispreþ faþã de cei ce mai încercaþi de viaþã? Tragedia lui Vlad este perfectã. Zbaterile lui se finalizeazã în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru cã din aceastã tragedie se naºte triumful. Vlad înþelege cã nãzuinþele sale nu trebuie sã se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogãþie, faimã, orgoliu. El îºi dã seama cã ºansa autenticã înseamnã o viaþã desãvârºitã în Hristos, în care nu þi se interzice sã trãieºti bucuria. Judecatã doar din unghiul dimensiunii perceptibile ºi efemere – viaþa lui pare a fi o catastrofã, iar Dumnezeu ar putea fi  considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul cã a îngãduit sã se nascã într-o anumitã familie, prin oportunitãþiile oferite, prin inteligenþã sau frumuseþe… În carte,  modul în care Dumnezeu judecã ºi semnificaþia pe care o dã El adevãratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotãrârea sã renunþe la traiul de pânã acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistã împietritã de durere, marcheazã un moment de rãscruce în viaþa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Pânã aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capãt. Ana ºi fiica ei nu mai au de ce sã se teamã. « Cu cât visãm mai mult, …, cu atât visurile au ºansa sã devinã realitãþi. ªi, nu suntem îndreptãþiþi sã visãm visuri mãreþe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluþie dramaticã ºi un final prin care se celebreazã victoria. “Dacã nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmã Ligia Seman, “care sã ofere un cadru de referinþã, omul ar fi ca o corabie purtatã de valurile vieþii, aruncatã de pe un mal pe altul, fãrã o busolã dupã care sã se îndrepte, fãrã o þintã spre care sã navigheze.” Toatã aceastã tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii sã înþeleagã ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformã într-un adevãrat apel pentru ca pãmântenii sã fie motivaþi a-L sluji cu dãruire. Creatorul nu apreciazã mai mult lucrãrile aparþinând semenilor noºtri rãsfãþaþi de soartã, în detrimentul celor venind din partea copiilor Sãi mai neînsemnaþi, care I-au pus totul la dispoziþie, cu credinþa cã El poate sã înmulþeascã. Lucrarea cea mai mare pe pãmânt este dragostea. În ochii Tatãlui, martir nu este cel care îºi dã doar o singurã datã viaþa pentru El, ci cel ce zilnic trãieºte o existenþã de renunþare, pentru alþii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie ºi triumf » este intelectual ºi echilibrat, dovedind o documentare serioasã ºi o maturitate literarã. Tema narativã nu este complicatã. Analiza psihologicã ºi introspecþia, prezentarea mecanismelor psihilogice ºi a motivaþiilor interioare, surprinderea vieþii lãuntrice, cugetarea ºi sensibilitatea dau consistenþã acestei creaþii semnatã de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienþelor relatate, perspectiva largã asupra realitãþii transformã « Tragedie ºi triumf » într-o carte a soluþiilor. “Eu cred cã oamenii când citesc o carte, nu au nevoie sã fie puºi faþã în faþã cu realitãþile zguduitoare ale vieþii ºi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieþi ºi când lecturãm o carte nu e suficient sã urmãrim spectacolul altor vieþi în care sã ne regãsim ºi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluþii, sã înþeleagã cã durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntã existã Cineva care le poate da rãspunsuri nu doar pentru viaþa aceasta efemerã, ci pentru veºnicie.” « Tragedie ºi triumf » rãmâne de asemenea, o sursã inepuizabilã de vitalitate în ceea ce priveºte valorile creºtine, rãspunsurile la cãutãrile noastre spirituale ºi religioase, dar ºi o lecturã obligatorie pentru oameni din orice categorie socialã. “Convingerea mea personalã este cã un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stãri sufleteºti sau evenimente, dacã exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu ºi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cãrþile mele – dorinþa de a-i ajuta pe cititori sã gãseascã acest cadru de referinþã, portul înspre care sã navigheze pentru a-ºi regãsi identitatea – a fost obiectivul de bazã care m-a cãlãuzit ºi cred cã m-a ajutat sã-mi formez un stil propriu: roman creºtin psihologic.”