În copilărie dansam Hora Unirii,

în casa noastră, în curtea şcolii…

Cântam „Pe-al nostru steag e scris unire”

într-o limbă dulce,

în care am strigat prima oară părinţii.

A fost locul în care am deschis

pentru prima oară ochii şi am privit cerul,

pământ pe care au călcat primii mei paşi.

El, acel pământ,

a fost dor, a fost dragoste, a fost vis

şi îndepărtându-mă de el,

a devenit amintire, lacrimi, durere.

Rudele s-au împrăştiat

în cele patru puncte cardinale…

Doamne, spune-mi, cine a suflat

cu-atâta ură şi blestem

de s-au risipit toţi atât de departe,

atât de uşor, ca puful unei păpădii?

Poate de aceea visez

oasele strămoşilor ieşind din morminte

şi-alcătuind în văzduhurile albastre,

o imensă cruce din nacru…

Doamne, cine a fost hulpavul țărânei noastre?

(Din volumul de versuri “O mie și una de poeme”

– Vavila Popovici)