„Şi ne dăruieşte nouă, Doamne, cu inima neadormită şi trează să petrecem toată noaptea vieţii acesteia priveghind şi cuvântând la

lucrarea poruncilor Tale cele negrăite. Pentru ce, Doamne, stai departe de noi? Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz? Cel ce face nedreptatea, pe sine se binecuvântează. Dar face pe altul să sufere! Cu limba noastră ne vom mări, cu cuvintele cercăm să înţelegem, cu ele ne rugăm. Ce bine ar fi dacă ura noastră ar rămâne înaintea înveşmântării ei în cuvinte! Cuvântul artistului, al celui care propovăduieşte ar trebui să fie curate, argint lămurit de foc, curăţat de şapte ori de pământ şi tot ce-i întunecă strălucirea.

În sufletul omului se ascunde gândul. În gând, omul nefericit încearcă să-şi ascundă durerea, care durere zace acolo zi şi noapte. Durerea cea mai mare este aceea că nu totdeauna ne putem face înţeleşi, că nu-i înţelegem pe ceilalţi …

Ce ar fi să o scoatem la lumină? S-o lăsăm vântului s-o bată, soarelui s-o ardă, ploii s-o cureţe, frigului s-o congeleze, zăpezii să-i facă flori de gheaţă, apoi o ducem sub fum de lumânare, pe care să picure ceara. Iertării şi toleranţei. De ce, Doamne, omul simte tot timpul dorinţa de a vicleni prin cuvinte? Nu ca să facă rău, nu să ocărască, ci din plăcerea de a mângâia cuvintele într-o ţesătură de idei neaşteptată, aruncată pe hârtie … De ce mă simt adesea pom neroditor şi mă tem că va sosi vremea tăierii, dar nu mă sperii, nu ţip, nu plâng, dimpotrivă, caut să înţeleg mersul lucrurilor, să accept că sunt aproape de capăt, să-l accept ca pe un dat … Dă-mi, Doamne, inimă curată, minte trează, cunoştinţă nerătăcită spre câştigarea şi încredinţarea adevărului!”

C.T.C.

–––––––––––––––––

Taina scrisului? Nu cred. O meserie, da, are o tainã pe care meºterul o comunicã ucenicului. Am citit kilometri de mãrturii ºi studii legate de aceatã idee. Concluzia mea: Scrisul este un talent. Sunt mii sau poate milioane de oanmeni care au încercat sã scrie. Au rãmas cei consideraþi genii sau mari talente: Homer, Shakespeare, Balzac sau Tolstoi, Eminescu, Creangã, Caragiale ºi alþi ºi contestaþi, dar mai ales apreciaþi. Dacã ar exista o „tainã”, oare sã se fi pãstrat aºa de bine cã nimeni n-a descifrat-o?

Sunt feciorul unor þãrani care au rãmas la coada vacii, fiindcã s-au grãbit sã se însoare de tineri. Fraþii ºi surorile pãrinþilor au plecat la meserii sau la ºcoli. Ruda cea mai celebrã a noastrã era vãrul drept al mamei, scriitorul Eusebiu Camilar, cãsãtorit cu Magda Isanos.

Se vizita cu unchii şi mătuşile care locuiau la Suceava sau Bucureşti. Nu era normal ca idealul meu să fie acela de a ajunge scriitor? Din cei 14 fraţi, au trăit 8, doar eu a făcut o facultate. Simţeam că am ceva de spus oamenilor, asta mai ales după ce am citit cărţi măsurate în metri cubi (majoritatetea traduse din ruseşte). Prin clasa a VI-a, fiind săraci, ne dădea mâncare la cantina şcolii. Eram conducătorul unităţii de pionieri din sat – prima generaţie. Am scris un articol la „Scânteia Pionierului”: “Soarele nu răsare la noi în casă!”.

„Aºa se numeºte intovãrãºirea din Udeºti, Suceava. Tata n-a semnat cererea, deºi a cãpãtat mai multe semne de lãmurire pe coaste.

– De ce, mă tată, l-am întrebat cu lacrimi în ochi.

– N-am putut, băiete.

– Ştii că m-au dat afară de la cantină? Iar să rabd de foame, asta vrei? Spune-mi de ce n-ai semnat!

– Fiindcă nu ştiu să scriu”

Pe mine m-au scos în careu, mi-au luat funcţia şi cravata. Cică nu le mai meritam.

Nici la colectiv n-a vrut să se scrie tata şi la dispoziţia unui Bob, la care am fost cu alte zeci de oameni în audienţă ne-a spus textual: „Partidul nu are nevoie de oameni deştepţi, ci de soldaţi care să urmeze linia!”. Eram o mână de om, dar ştiu că am întrebat: „Dumneata eşti un om inteligent sau un linior?” A râs şi ne-a dat voie să dăm admiterea la Botoşani. 94 feciori de ţărani nelămuriţi şi meseriaşi. Patru locuri. Am intrat, dar fără bursă, deşi aveam o medie foarte mare …

Am scris al doilea articol, tot la „Scânteia tineretului”. care a apărut prin februarie: „Sunt fecior de Bolohan!”. „Străbunicul meu era din Reusenii lui Ştefan cel Mare şi aşa se numea: Bolohan! A fost printre cei care s-au alăturat preotului Andrei din Udeşti, care la 1777 s-a opus semnării tratatului de supunere a bisericii ortodoxe faţă de împărăteasa Maria Tereza. 30 de ani, părintele şi cei care au refuzat să semneze petiţia de supunere au fos prigoniţi. Tata a fost prizonier la ruşi şi a lucrat patru ani la colhoz. De aceea nu vrea să semneze. E problema lui. Cinci dintre fraţi sunt muncitori şi funcţionari. Dacă n-aveţi nevoie de noi de ce nu ne lăsaţi să emigrăm în lumea largă?”

După o lună mi-au dat bursă şi fraţii mei au fost reangajaţi. Am fost coleg de clasă cu Mihai Ursachi. Eram îndemnaţi să ne batem joc de el şi de cei care scriau poezii. Dar eu acasă aveam câteva caiete cu povestiri şi un proiectat roman: “Zodia cumpenelor”. Aveam, fiindcă mama a rupt foi ca să înfăşoare ouăle când mi le trimitea la liceu, iar tata spunea că foaia de maculator scrisă e mai bună ca foiţă de ţigară decât cea curată … La reproşul meu, mama m-a consolat: „Lasă, băiete, că o să scrii altele, că fabrica de caiete merge!”  Student în anul al doilea m-a „debutat” Geo Dumitrescu într-o culegere de „Cei care promit”, în „Gazeta literară”, la „Poşta redacţiei”, cu schiţa „Ideile mari se nasc în pat!” Mai ţin minte că printre condiţii era şi materialul din care e făcut patul, salteaua şi momentul când vine ideea … Majoritatea celor celebre au fost mai întâi visate şi fiindcă + 99% dintre oameni uită visele, eroul meu, un Şef de CAP nu avea decât idei mici …

Din anul al treilea de studenţie, în urma unui concurs am devenit, până în 1965, secretarul subredacţiei revistei “Viaţa studenţească” din Iaşi. Au mai concurat doi băieţi cu nume de haiduci, alţii spun că de bandiţi, care au devenit, unul prozator de talent, celălalt publicist infatuat … Îndrumător era domnul profesor C. Ciopraga. M-a rugat să nu le spun asta colegilor mei. „Cât trăiţi!”. O fac acum cu adâncă recunoştinţă fiindcă ne întâlneam la „Celula 11, o cămăruţă fără geam, joia, la Casa Studenţilor, când tineretul dansa madison şi pinguinul, iar noi, cei patru, căci mai era o Cornelie, ( Of, doctoriţo, că multe nopţi mi-ai furat)”. Dar acum te întreb de ce n-ai insistat să “evadez” şi eu. Pe unde mai eşti? Doamne, că multe am învăţat atunci despre cum ar trebui să se scrie. Şi am înţeles că lampadoforii ca Maiorescu şi Lovinescu îşi au marele lor merit …

În acei ani mă întălneam cu domnul Eusebiu Camilar, care venea mai des pe acasă, fiindcă o avea pe maică-sa, mătuşa Natalia cam bolnavă, iar eu aveam un frate felcer pe care-l căutam prin sat sau satele din jur – împreună – ca să-i facă injecţie noaptea … şi discutând… „am pus” de un volumaş de proză scurtă, cu o povestire, „Dor şi Dora”, care a apărut după … 37 de ani, în 2001. Asta fiindcă în 1965, când mergeam cu visata mea carte de debut la Bucureşti să mai stăm de vorbă, unchiul meu a plecat dintre noi.

Am avut promisiuni de la Mihai Gafiþa, dar l-a luat Cutremurul … La „Cartea românescã” un oarecare Escu mi-a bãut vinul, dar nu mi-a schimbat destinul. M-a dat pe mâna unui referent, care m-a dat pe alte mîini, gradate, fiindcã nu erau mulþumiþi cu varianta propusã. Mi s-a cam lehãmeþit de amânãri, prelucrãri. La un moment dat romanul meu „Rãzboiul chibiþilor” nu-mi mai plãcea nici mie, parcã nu mai era al meu. Dupã un BT, în 1973 am renunþat sã mai caut varianta doritã de redactor. Tot dupã peste 35 de ani, aduând ce am mai putut recupera am rescris romanul care a apãrut în … 2011!

La sertar au stat ani buni şi „Securiştii au fost extratereştri”, varianta „Girueta”, şi „Suflete casante”, dar mai ales „Piticii pe creier”, roman gândit la liceu ca o „Zodie a cumpenelor” şi apărut la Timişoara prin îndemnul şi sprijinul a doi oameni-prieteni îi consider eu, Adrian Dinu Rachieru şi Constantin Călin.

Credeţi în teoria existenţei unor Linii astrale ale sufletelor noastre? Că la un moment dat ne sunt date nişte întâlniri cu oameni care ne schimbă, curbează sau buclează traiectoria vieţii? În anul 2000 mi s-a spus de acasă că m-a căutat Mircea Mortici, consătean-reporter teritorial la „Radio România”. Publicasem trei cărţi, una de umor, două de teatru scurt, radiofonic. În Teleorman eram cunoscut, acasă, deloc. L-am găsit alături de alţi viitori prieteni, George Muntean, Liviu Popescu şi Emil Satco. „Transfug, trădător” şi alte epitete fiindcă mă „lepădasem” de bucovineni şi nu participam la Festivalul naţional „Isanos-Camilar”. M-am scuzat că nu voiam să profit de pe urma asta, dar … prin ei şi mai ales prin fratele de suflet C.Blănaru am „revenit” pe meleagurile natale, am fost primit în Societatea Scriitorilor Bucovineni, am publicat în „Bucovina literară” …

Primirea în U.S.R. îmi lasă un gust amar, deşi George Muntean mi-a dat prima recomandare. Alţi amici au ezitat: cred că merită să reproduc motive: „N-am avut timp să te citesc. Ce-ar fi să-mi sintetizezi, la un mic şi un şpriţ … Acasă trebuie să-mi scriu capodopera” (Cred că mai ciobesc sau cioplesc la ea, încă n-am cunoştinţă că a fost tipărită!). Şau că şi aşa sunt prea mulţi scriitori … Mi s-a reproşt că n-am bătut la anume Porţi Împărăteşti! Mă tem că mia de cuvinte n-ajunge pentru a epuiza acest subiect.

Amintesc doar că în 2009 mi s-au publicat trei povestiri în antologia „Memorie di una Dittatura”, 2009, Torino, Italia. În acelaşi an Fundaţia Culturală a Bucovinei îmi atribuia „Premiul pentru proză Satirică”, pentru romanul „Securiştii au fost extratereştri”, care în anul următor, 2010 fost traduas în spaniolă: „Los securistas fueron extraterrestres”, Madrid, 2010, (Prologo per Fabianni Belemuschi. Editor, Tudor Şerbănescu…) Am deschis colecţia „Propuestas” a Editurii „Niram Art”, urmat de Vozganian, Lungu, Ştefan Mitroi şi alţii.

În 2010 primeam premiul pentru creativitate iniþiat de „Casa Naamans” pentru scriitori francofili ºi apãream în Antologia „Naji Naaman’s Literary Prizes”, 2010, Liban. În 2011 mi s-a tradus parte din cartea despre „Spania ºi Cãpºunarii care protesteazã între Picioarele Europei”, varianta românã: „Ole! Ole! Ole! Unde mi-am bãgat picioarele”, cea spaniolã (lansatã la Madrid, noiembrie, 2011) s-a numit „Aventura en tirra de Cervantes”, prologo de Diego Vadollo Lopez. Editura „Niram Art” (Editor Tudor ªerbãnescu) Madid-Lisabona-Berlin.  Unii nu pot sã scrie, alþii nu ºtiu, majoritatea nu cred cã ar putea face asta, nici cã se poate ºi altfel. ªi mai sunt mulþi dintre cei care pot, eu am avut cel puþin o sutã de elevi care aveau o sensibilitate deosebitã, simþul metaforei, dar fie cã nu credeau în ei, fie cã cei din jurul lor i-au descurajat. De fapt noi, românii n-am cultivat scrisul.

De ce scriu? Încerc sã-i feresc pe oameni de banalitatea existenþei, sã le relev frumosul din ei ºi din jurul lor. Pentru cã revin, noi mai degrabã vegetãm, vieþuim deºi avem o tradiþie în cultivarea frumosului aplicatã mai ales la lucrurile din jurul nostru, la cântece ºi-n proverbe, toate acestea ºi celelalte care formeazã cultura popularã ºi au fost moºtenite.

Pentru cine scriu? Pentru puţini care mai citesc. Pentru cei care descoperă că dincolo de fiinţă există şi sentiment, suflet, afecţiune. Să le ofer o altă variantă la existenţa pe care o duc. Eu n-am nici o amintire veselă. Motivam doamnei Simona Botezan că „America din inima mea”, vol I, „O româncă la Washington D.C.” şi “Iarba verde de aiurea” (vol. al UU-lea de C.T.C.) aduc o cu totul altă prezentare a Americii … Dar de doi ani cartea stă la sertar. Criză mare, monşer! În memoria mea şi a familiei am rămas un plângăteţ. Pentru că am avut altfel de jucării? Pentru că din căştile găsite pe câmp, prin pădure mi-am făcut oliţă de noapte? Din proiectile, popice? Că am mutilat copaci şi schilodit păsări fiindcă pistoale erau peste tot? Că am fost aşa de slab încît la vizita medicală, după ce am mâncat trei pepeni mi-au pus pietroaie-n buzunar ca să am greutatea necesară? Apoi am plâns de frică …

Din liceu am devenit eu jucăria fricii că voi fi retrimis la sapă, deoarece tata nu voia să se facă colectivist. Tot l-au făcut! Cinci ani am uitat de frică, în anii de studenţie.

Ca angajat frica de a nu deveni ciripitor a ţinut cât a durat şi regimul. Au fost anii botezaţi „Frica de frică”. Şi totuşi, în tot acest timp, pe furiş, mi-am făcut o jucărie numai a mea: cuvintele. Cu ele-mi construiam castele, mă îmbrăcam împărăteşte, îmi mobilam vastele mele apartamentele imaginare. Ca să nu mă fac de râs, am botezat cuvintele „pitici”. Pentru că scriitorii nu sunt oameni obişnuiţi. Părinţii, bunicii lor au fost morari, blănari, ciubotari. Ne-am păstrat numele, dar având pitici pe creier, am devenit scriitori.

Scriu mai ales fiindcã am constatat cã mulþi dintre cei din jurul nostru au uitat de rãzboi, tifos, de secetã, de abuzurile foºtilor ºi actualilor potentaþi. De zilele când camioanele cãrau grâul spre marele frate ºi þãranii furau în sãculeþi special fãcuþi cât sã aibã de o colivã. ªtiþi cã în timpul evacuãrii fraþii mei mai mari, apoi ºi eu, treceam linia frontului ca sã „furãm” de la casele noastre o traistã de boabe, de fasole? ªi cã unii au fost împuºcaþi? Cã pe timpul tifosului morþii erau cãraþi ca lemnele, fãrã sicriu, fãrã prapuri, fãrã sã-i plângã cei dragi ºi erau îngropaþi într-un fost tranºeu unul peste altul? Cã jumãtate din sãtenii plecaþi au fãcut grevã fiindcã au fost daþi afarã deoarece pãrinþii lor nu voiau sã se înscrie la colectiv? Cã satele s-a golit fiindcã sãrbãtorile trebuiau transformate în zile de muncã voluntarã. Cã acum satele sunt ºi mai pustii ca oricând? Nu ºtiþi de ce? Oare cineva n-ar trebui sã consemneze astea pentru ca sã se afle cum au dus-o bunicii?  Unele se uitã, pe altele noi le facem uitate tocmai fiindcã ne punem întrebarea: „De ce sã scriu?” Pentru cã sunt unul dintre fericiþii familiºti virtuali! Da! Fac parte din cea mai originalã familie, cea a iubitorilor de cuvânt frumos exprimat sau a metaforiºtilor!

Anul trecut, în Madrid mi-am gãsit o sorã geamãnã întru metaforã: Ionela Flood. Tot aici l-am descoperit pe vãrul Marin Traºcã, asta prin doi mari prieteni, Romeo Niram ºi Teo ªerbãnescu.  De aici am mai plecat cu alþi prieteni care au scris despre mine, despre care am însãilat câteva cuvinte: George Roca, din Sydney ºi prin el pe Octavian Curpaº, Arizona, iar acesta mi-a fãcut „cunoºtinþã” pe net cu doamna Simona Botezan, din Washington DC, care va deveni „nãshica” mea, eu fiind „finul Funny”. ªi aºa familia mea de metaforiºti s-a mai mãrit cu câþiva amici precum Fabianni Belemuski, primul traducãtor al meu în spaniolã. Cu Diegon Vadillo Lopez, al doilea. Cu profesorul universitar, exegetul, Hector Martinez Sanz. Cu artistul ºi omul cu cea mai caldã inimã, Antonio Calderon de Jesus! Cu istoricul ºi pictorul Constantin Popa. Cu poeta Ariadna Petri. Cu doamna Sanda Darolti ºi publicista Giorgiana Stroe, poeta ºi pictoriþa Eugenia Dumitriu, Alexandru Toma ºi Maricica Manciuc, iar mai nou cu doamna Elena Buicã (teleormãneancã) ºi Veronica Pavel Lerner, ambele trãind în Canada, cu Georgeta Resteman din Cipru… Poate scriu pentru poetul George Filip ºi Alex Cetãþeanu din Canada de care mã leagã o sincerã amiciþie … metaforicã. Sigur scriu ºi pentru finanþista Cornelia (Salcher) Stãnescu ºi domnul Hanes din Viena!

Pentru cine scriu? Pentru milenarii împrăştiaţi în toată ţara, de la fratele de suflet C. Blănaru şi confratele Emilian Marcu din Iaşi, la doamna Doina Cernica, Carmen Veronica Steiciuc, Nic. Cârlan, Liviu Popescu, C. Arcu, Ion Beldeanu din Suceava, la C. Călin şi Calistrat Costin colegi şi amici din secolul trecut, la Ion Păjişteanu, din Bacău, Mihai Merticaru din Piatra Neamţ, Vasile Ghica, Tecuci, Loredana Dănilă, Slobozia, Emil Iliescu, Chitila… Entuziasta şi poate cea mai sinceră prietenă de pe net, Mihaela Dordea, sau Mircea Coloşenco, sau Vladimir Alexandrescu, din Bucureşti?

Pentru Corneliu Vasile, Caracal, Ion Georgescu, Tufeni, Gigi Smarandache ºi ceilalþi metaforiºti din Slatina?  Poate pentru cele peste douã duzini de „mileniºti” din Teleorman, care au scris despre cãrþile mele, care le-au citit ºi m-am îndemnat sã mai pãcãtuiesc?!? Pe care sã-i citez ca sã nu-i supãr pe ceilalþi? Liviu Comºia sau Mihai Petrescu? Stan V. Cristea, Vasile Delceanu sau prof. Alex. Dina, ªt. Marinescu? Florina Isache, Stelian Ciampuru, doctorul Viorel Dinu, Nicoleta Milea. George Tutcãlãu, D. Ciocan, Ciprian Anghel, Costel Pãun? ªi poate mai scriu mãcar pentru 2-3% dintre cei 15.000 foºti elevi?

Ce este o carte, m-a întrebat Eusebiu Camilar. O construcþie. Care are conþinut ºi formã. Din cãrãmizi, ciment, marmurã ºi alte materiale cu care poþi ridica un palat, o vilã, o casã obiºnuitã un grajd ºi un coteþ! (Un baron local a adus marmurã de Carrara ºi a proruncit sã se ridice cea mai cea cocinã. Dupã ce i-a pus troc spoit cu aur a bãgat acolo câþiva porci. ªtiþi ce au constata cu uimire martorii? Cã foarte repede mãreaþa construcþie a devenit cocinã!). Cãrãmizile din care se face o carte se numesc cuvinte. Arhitectul va ridica un palat, o operã de artã. La fel se poate întâmpla ºi cu scriitorul. Sã realizeze o capodoperã sau cea mai banalã maculaturã. Cartea este însã ºi altceva. Copertele, conþinutul, tehnoredactarea, sunt pãrþi componente care presupun oameni cu o anumitã pregãtire … Odatã conþinutul realizat orice editurã o va transforma în carte … Dacã „spune” ceva nou, va interesa pe cel care o deschide, deci va stârni curiozitatea cititorului. Dacã nu, va ajunge maculaturã…