Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite,

Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalitãții și genialitãții spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangã, Mihail Sadoveanu. Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiazã ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatãrile ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  sã-și istoriseascã propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale fãgãduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, sã-și mãrturiseascã dorul de patria-cuib, de țara natalã pãstratã cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramã, deoarece narațiunile de sine stãtãtoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altã narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însã de zidurile hanului-cetate din povestirea sadovenianã, ziduri care au valoarea simbolicã a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii. Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnã târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Miticã, pe numele adevãrat Dumitru Sinu: ,,Nea Miticã, pe numele sãu Dumitru Sinu, pãrãsise România în 1948. Avea sã îmi povesteascã însã, mai târziu, despre plecarea sa din țarã. Dacã tot trebuia sã vorbeascã despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vãzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnã  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grãdinã dulce).

Spațiul povestirii, la Octavian D. Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadovenianã, ci cade sub incidența realitãții, sub semnul paradisului descoperit, ,,regãsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (dupã cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ionițã), originalã, personalã, realã: ,, La ora stabilitã am sosit la locul de întâlnire, unde nea Miticã mã aștepta  deja. Ne-am așezat la o masã și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plãcut, deschis, care parcã prevestea cã vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbã în vorbã, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam cã ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvãluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și cãruia îi simțeam dorința sincerã de a-mi dezvãlui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Miticã). Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentã cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți. Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stã sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” . Nu mai este utilizatã tehnica homericã a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndãrãtul unor imagini care par sã ținã de fabulos. Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocã experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de cãutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.  Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viațã personalã autenticã.  Nea Miticã pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexã în lumea americanã.  În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viațã autenticã, devin personaje de poveste. Legãturile  de prietenie ale lui Nea Miticã par sã se explice  caragialian ,,Las’cã rezolvã domn Miticã!”. Exilul nu înseamnã pentru nici un personaj o înstrãinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora româneascã din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,pãrãsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabã, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepãrtarea de România  îmbinã dorul de țarã cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalitãții zãmislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fãrã compromitere. A fi compromis înseamnã a fi  viu, tânãr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintã, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugã.(…) Compromiterea e rezultanta celor douã linii cardinale de forțã din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

E cel dintâi pas cãtre aflarea de sine: ,,Dacã în suflet se frãmântã acel aluat al personalitãții, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna sã înspãimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru cã negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84). Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cãrții lui Octavian Curpaș mãrturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat sã plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țarã în altã țarã. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mãrturisirii”: „Sã vorbești despre trecerea de la o credințã la alta, sã lãmurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și tainã este oare cu putințã? Sã spui de ce, sã dai un rãspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice cã e o chemare încã nedeslușitã, încã îndepãrtatã, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilã mai descifrabilã, mai urgentã, pânã ajunge a se preschimba în goarna  mobilizãrii generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mãrturisirii, cap. Mãrturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171). Cred cã primejdia constã în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertã sau, mai degrabã, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438). ,,Aflarea de sine” demonstreazã cã experiența plecãrii  din țarã nu este o dezamãgire, nu este o ,,iluzie cognitivã”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regãsire a sinelui.

Personajele demonstreazã, în variatele lor confesiuni, cã orizontul așteptãrii a fost pozitiv, cã experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul cãutãrii acelui centru care sã dea un sens real vieții, sã anuleze hazardul, nonsensul, sã facã din viațã un potențial de neogenezã, de noi semnificații care sã aducã existența emigranților la adevãrata ei luminã și valoare. Exilul  românesc în secolul XX devine o regãsire a sinelui ,,pașoptistului”- mãrturisitor, care rãmâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege cã ,,Dumnezeu s-a nãscut în exil”.