„Femeie în faţa lui Dumnezeu” de Melania Cuc – Un roman despre condiţia femeii în societate

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a reþinut atenþia prin  unele poezii, proze, însemnãri, interviuri, reportaje ºi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originalã ºi înzestratã cu multiple disponibilitãþi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu. Autoare a douãzeci de volume de versuri ºi prozã, printre care  „Impozit pe dragoste”,  „Tablete contra disperãrii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuºã” sau „Graal”, Melania Cuc este deþinãtoarea a numeroase nominalizãri, distincþii, diplome, premii ºi medalii. Între acestea se remarcã Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obþinut la  Festivalul de literaturã „Moºtenirea Vãcãreºtilor”, Târgoviºte, 1988 sau DIPLOMA ºi Premiul I , acordate la Concursul Naþional de Prozã “Liviu Rebreanu”, Bistriþa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeºte Diploma ºi Titlul de Femeia Europeanã pentru Municipiul Bistriþa, pentru culturã europeanã. Fiecare din cãrþile pe care le-a scris Melania Cuc are viaþa ei, destinul ºi vibraþia proprie. De referinþã pentru opera sa sunt cãrþile de prozã, dar ºi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează  undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia  o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”

De la Chiva, Dacia aflã “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vãz cã te-o trimes Soarta, nu-s-existã prãvãlii cu chiloþi-ºnur ºi cu pijamale de mãtasã… Tu, soro, dacã mai ajungi pânã la capãt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunþã Chiva.” Mai mult, baba dispare ºi pe bancheta unde stãtuse, rãmâne “o monedã subþire” ce  “mãrturisea, fãrã cuvinte, cã fiinþa aceea nu fusese chiar o fantasmã… Dacia simþi cum acvila regalã din efigie, îºi împlântã clonþul, scormoneºte în carnea sa tânãrã, cum îi cuibãreºte cu indiferenþã la durere, celulã dupã celulã, cum îi atinge ºi mãduva din ºira spinãrii, dar… osul vertebrei este încã puternic, tare ºi nu se rupe, nu se frânge de bunãvoie.» Acvila sau pajura reprezintã în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” ºi un “dincoace”. Ea se crede “detaºatã de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasã”, era încã zi plinã, era amiazã, cu arºiþã trasã în aparate sofisticate de climatizare, caniculã purtatã direct dintre ciulinii bãrãganelor de odinioarã. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtã de carne crudã, vopsea în roºu de lupanar feþele celor douã fãpturi – una ca ºi bãtrânã ºi cu aur cât sã astupe cu el o fântânã; cealaltã încã în putere, dar… fãrã dorinþe strict personale, fãrã bagaje ºi care se credea detaºatã de lumea din care plecase.” Dacia pãrãseºte aceastã  lume civilizatã, în care rãmâne Sergio, cel pe care îl iubea ºi pe care “îl aºteptase sã urce pe munte, sã o caute ºi s-o gãseascã.” Fosta Divã ajunge pe Munte ºi pãtrunde într-o altã lume, o lume veche, arhaicã, cu rosturi din veºnicie. Aici o gãseºte Mutu, om ce trãieºte “în cealaltã parte a Piscului”, care vâneazã împreunã cu lupii. El o duce în casa lui Barbã,  bãrbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul ºi frumos ca un zeu pregãtit de ursitoare sã înfrunte pentru alþii primejdiile”, ce îºi câºtigã traiul din “negoþ cu miere ºi pãstrãvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trãieºte un vis, într-o lume arhaicã, a cutumelor, în care oamenii se închinã „bãtrânului Zeu”, nefiind încã pregãtiþi sã accepte “rosturile ºi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nãscuse din femeie pentru ca mai apoi sã se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistã la o ceremonie ritualicã, “în creierul” ei “se dãdea lupta între fantasmagoric ºi realitate… Chiva, vrãjitoarea, îi rãmânea singurul detaliu clar din viaþã.” Cei în mijlocul cãrora trãieºte se închinã Soarelui, aºteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflãm într-un univers în care creºtinismul abia acum începe sã pãtrundã, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge  sã “execute în faþa lui Dumnezeu numãrul forte al luptei ei decisive dintre douã civilizaþii atemporale”, între douã realitãþi – una pe care o cunoaºte ºi alta spre care aspirã. Între simbolurile care se detaºeazã în carte este acela al casei în care Dacia locuieºte cu Barbã, “bãrbat ºi femeie, pereche unitã prin timpi ºi spaþii nedefinite.” Aceastã locuinþã este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizatã, contemporanã, spre trecut. Este un spaþiu al iniþierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” cãtre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte ºi prinþul TalariK, fiul Mãtcii, îndrãgostit ºi el de Dacia.  Pentru ea, “Sergio juca rol de prinþ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbã deveniserã trei imagini într-o singurã ramã decoloratã.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcã sã recupereze mãcar momentele semnificative, însã singura certitudine este cã sta “nepãsãtoare, dezbrãcatã de voinþa personalã, sta în faþa lui Dumnezeului care… era nehotãrât între a-i arãta ce e bine sau rãu.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinþã  în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naºterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia ºi TaraliK, femeia ºi bãrbatul, cuplul, asistã la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înºela, era un inorog de-adevãratelea! Mânzul din poveste o aºteptase pe ea, acolo în pustietate, sã o convingã cã tot o Lume era cât încãpea ºi cât nu încãpea în basme… Era un inorog adevãrat, poate ultimul de pe Pãmânt.” Inorogul, numit ºi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunþii. Legendele descriu acest corn ca deþinând puteri miraculoase: vindecã bolile, curãþã rãul, dã viaþã. Inorogul este ºi simbolul omului superior, neînþeles de cei din jurul sãu. Cu simbolul inorogului de altfel, se ºi încheie „Femeie în faþa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugitã de acasã ºi salvatã de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaþã, ajunge în urma unei operaþii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zãcea, zbãtându-se între viaþã ºi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sã se încheie, lãsând loc celui real. Dacia scapã cu viaþã, însã rãmâne paralizatã, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o searã, Dacia se aflã alãturi de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmeazã o dresurã de cai. „Brusc, Dacia se ridicã din cãruciorul supersofisticat… De la locul ei, din salã, vãzuse armãsarul din vis,- un cal cu coama spulberatã ca o zãpadã… Era el, mânzul inorog! Retrãia cu intensitate colosalã clipa, limita dintre real ºi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poºtale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinþa aceasta din altã  lume, o recunoaºte. ªtie cine e Dacia, nu a uitat cã ea l-a ajutat sã vinã pe lume. „Inorogul nu mai ºtia, uitase ce-i teama stãpân, de povarã, ce-i cravaºa sau gãleata cu apã stãtutã, din regie. Era iar un simbol fãrã dimensiune precisã. Se cambrã falnic, îºi aplecã doar grumazul pânã când coama sa albã acoperi palmele ei.” Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stãrilor Daciei, care oscileazã permanent între speranþã ºi deznãdejde. Semnificaþia paradisiacã a visului Daciei, în care este descris un univers nevãzut, naºte o întrebare – ceea ce am citit pânã acum a fost o simplã cãlãtorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepþional redat, din viaþa ºi religia strãbunilor noºtri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înþelege cã a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sã asiste „pe viu” la o autenticã paginã de istorie anticã. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenþia sa a fost ºi rãmâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaþii tainice ºi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele douã divinitãþi, Dumnezeu adevãrat ºi un zeu „din carne ºi sânge”, rãmâne Dacia, o femeie în faþa lui Dumnezeu. Iar ea ºtie ce are de fãcut. „Trebuie doar sã aºtept trenul meu, poate drezina care sã mã scoatã în lumea adevãratã. Voi dormi în haltã, pe banca scrijelitã-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariþie care nici nu existã!”