Motto:  „Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degajă o visare

care te îmbată şi care te face să mergi rătăcind mult timp…”

Victor Hugo

Pentru Dumitru Sinu visul american a prins contur la mulþi ani dupã plecarea din România. Peregrinãri îndelungi, începând cu lagãrele pentru, refugiaþi din Iugoslavia ºi Italia, continuând cu aventura francezã, care a avut cel mai puternic impact asupra sa, Canada – cu lecþiile ei de viaþã ºi mai apoi Statele Unite – au adunat în sufletul lui amintiri pe care aripile timpului n-au reuºit vreodatã sã le ºteargã. Pe toate þi le împãrtãºeºte cu mare drag dacã ai prilejul sã stai de vorbã cu el. Personal, de câte ori am avut privilegiul sã-l ascult, m-am simþit asemenei unui spectator fidel care vizioneazã un foileton inedit, foiletonul unei vieþi tumultuoase în care se îmbinã armonios realitatea, aventura ºi spiritul. ªi nu degeaba am folosit motto-ul de mai sus, ci pentru cã tot ce urmeazã sã dezvãlui în continuare se datoreazã amintirii, o amintire fãrã egal rãmasã în sufletul prietenului meu despre un loc, despre o þarã care i-a fost o mare parte a vieþii de refugiat, a doua patrie – Franþa!

Vremurile bune din Franþa au fost invocate în permanenþã în discuþiile cu prietenii sau cunoºtinþele sale. ªansa de a cunoaºte atâtea minþi luminate, de a se bucura  de prezenþa unor personalitãþi culturale de marcã ºi de a-ºi lua tainul de hranã spiritualã dupã bunul plac al sufletului nu surâde oricui, aºa cã temerarul octogenar se considerã cu-adevãrat norocos ºi din acest punct de vedere. Iatã cã ajunge în Statele Unite, este cãsãtorit cu o femeie deosebitã de origine francezã, are o fatã superbã nãscutã la Montreal ºi un bãiat venit pe lume la Los Angeles, parcã anume pentru  pentru a-i întregi visul ºi totuºi, adesea, în discuþiile cu amicii, care n-au fost niciodatã puþini sau de calitate îndoielnicã, Dumitru Sinu trãieºte cu nostalgie anii petrecuþi în Franþa, în special în Paris, oraºul  unic în lume din punctul lui de vedere ºi al multor altora care au gustat din preaplinul dãrniciei sale. Gândul de a se reîntoarce în Franþa prindea contur încet, încet. κi dorea foarte mult ca þara lui Voltaire sã deschidã orizontul cunoaºterii pentru copiii sãi ºi aceºtia sã aibã posibilitatea sã înveþe bine limba francezã ºi sã descopere cultura poporului francez acolo, la el acasã. Animat de gânduri nobile, purtând în suflet numai amintirile frumoase ºi fãrã a lua în calcul altfel de aspecte care puteau converge spre o laturã mai puþin beneficã a acestei noi aventuri, nea Miticã îºi ia într-o zi întreaga familie ºi pleacã spre Paris.

„Mitică, tu nu ai venit în Franţa, tu ai plecat din America!”

Revenirea la Paris i-a dat ocazia să-şi revadă prieteni dragi şi să inspire în tihnă parfumul amintirilor… Aici se bucurase de prezenţa, grija şi prietenia familiei Bunescu, participase la atâtea acţiuni culturale unde ascultase vocile unor intelectuali de marcă, scriitori şi filozofi ai diasporei, şi nu numai. Toate învăţămintele unui trecut de care-şi amintea cu plăcere, oricând, îi folosiseră mult în experienţa canadiano-americană de mai târziu, păstrându-le şi-acum ca pe nişte comori.

Întâlnirea cu Cornel Crişan, unul dintre prietenii cu care a trecut frontiera la sârbi, îi va schimba însă traiectoria, trezindu-i-se interesul pentru Saint Gervais, localitatea spre care prietenul său îl îndrumase şi unde va rămâne pentru următorii opt ani din viaţă, împreună cu soţia şi cei doi copii.

Când s-au revãzut, Cornel s-a bucurat dar n-a ezitat sã-l întrebe mirat: Pãi, ce-ai fãcut, Miticã? „Am venit în Franþa!” – a fost rãspunsul lui nea Miticã. Miticã, tu n-ai venit în Franþa, tu ai plecat din America! – i-a replicat Criºan pe un ton uºor ridicat, asemeni unui profesor care enunþã cu fermitate un mare adevãr, îndemnându-ºi studentul la reflecþie. „E mare lucru sã pleci din America – îmi explica acum nea Miticã.  America este America! În orice þarã din lume te vei duce ºi dacã-i vei întreba pe cei de acolo unde ar vrea sã locuiascã, majoritatea îþi vor spune – în America!  Nu a fost uºor sã renunþ la America.”  Cu toate acestea a renunþat, dar nu definitiv, ºi-a realizat dorinþa de a-ºi educa copiii în spiritul culturii franceze ºi, totodatã, de a revedea Franþa ºi oamenii minunaþi pe care i-a întâlnit acolo.

Saint Gervais – un nou început?

Cornel Criºan absolvise facultatea în Franþa ºi acum era inginer chimist la Paris. Era bucuros cã Miticã revenise ºi i-a recomandat sã se stabileascã la Saint Gervais, un orãºel superb, aºezat la poalele Alpilor, în apropiere de Mont Blanc, de unde rãzbat peste vreme, glasurile a trei civilizaþii învecinate: Franþa, Elveþia ºi Italia. Nu dupã mult timp Cornel îl va urma pe nea Miticã, ºi se va muta la Saint Gervais  împreunã cu soþia ºi cei cinci bãieþi ai lor. Orãºel cochet, cu clãdiri construite într-un stil arhitectural deosebit, aparþinând începutului de secol XX, cu strãduþe pietruite ºi curate ºi cu un aer de burg elveþian, asezonat din plin cu fineþea ºi lirismul parfumului franþuzesc ºi vioiciunea specificã italienilor din vecinãtate, orãºelul din Alpi a fost cât se poate de primitor cu Dumitru Sinu ºi familia lui. Încã de la sosirea în Saint Gervais, norocul îi surâde lui nea Miticã: prima persoanã cu care intrã în contact este un cetãþean francez care se afla în faþa casei sale ºi…cosea iarba. Mânat parcã de nostalgia verilor de-acasã, din Sebeºul de Sus, când mergea la coasã alãturi de ai sãi, Nea Miticã s-a apropiat de francez, cerându-i voie sã-i ascutã coasa. Cu o precizie de invidiat ºi o plãcere cum nu mai simþise demult, el unduie cutea pe tãiºul ce va curma suspinul ierbii, continuând sã sã discute cu francezul rãmas mut de uimire: nu mai vãzuse pe cineva care sã ascutã coasa fãrã sã arunce mãcar o privire spre lama oþelitã. Apoi i-a cerut voie sã coseascã ºi mânuind-o cu îndemânare, a câºtigat de îndatã simpatia ºi prietenia bãtrânelului. Mãrturisindu-i cã doreºte sã se stabileascã în Saint Gervais împreunã cu soþia ºi cei doi copii, nea Miticã primeºte pe loc invitaþia de a locui în casa omului. S-a instalat în locuinþa francezului ºi a rãmas acolo timp de 8 ani. „Plãteam doar 200 de dolari pe lunã” -, îmi povesteºte nea Miticã. În tot acest timp s-a înþeles foarte bine cu francezul care zilnic servea masa cu ei; doamna Nicole gãtea foarte bine, fiind  dintotdeauna o gospodinã desãvârºitã. Proprietarul era comunist convins ºi mereu îi spunea lui Dumitru Sinu: Noi nu suntem comuniºti de ieri sau de azi! Noi am creat Camera Comunelor! Amicul meu îl asculta fãrã sã-l contrazicã, nu ducea lipsã de diplomaþie, ba chiar dupã câþiva ani de când se cunoscuserã i-a fãcut cadou o excursie în Rusia. Francezul s-a întors dezamãgit: voise sã vadã cum trãieºte muncitorimea sovieticã ºi parcã imaginea ce ºi-o fãurise asupra comunismului începea sã îºi piardã din consistenþã. Îi povestise multe lui nea Miticã ºi din fiecare relatare rãzbatea câte-o umbrã ce se-aºternea uºor, uºor, peste ceea ce pânã atunci, aproape cã idealizase. Simpatic ºi atent, francezul rãsplãteºte darul lui nea Miticã – excursia în Rusia -, cu o atenþie ineditã: un borcan cu caviar!

„Vreau ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire!”

Pentru a intra în legalitate, imediat ce s-a instalat la Saint Gervais, Dumitru Sinu a contactat oficialităţile locale. A mers la primarul oraşului pentru a solicita viza de şedere în Franţa. De ce vreţi  să locuiţi aici? – a venit întrebarea plină de suspiciuni a primarului din Saint Gervais. „Îmi doresc ca urmaşii mei să înveţe limba lui Voltaire. Noi vă facem un serviciu rămânând aici!”, i-a replicat dezinvolt românul. Primarul, şugubăţ în felul lui, nu a ezitat atunci să glumească: Noi avem aici pe unul care mătură… îl cheamă Voltaire! şi i l-a arătat lui nea Mitică pe geam. Dar a fost amabil, dându-le aprobarea de care aveau nevoie şi apoi, pe tot parcursul şederii lor la Saint Gervais le-a facilitat, an de an, reînnoirea vizei fără a fi nevoie să mai meargă la Paris.

În Saint Gervais localnicii erau mult mai prietenoşi ca la Paris. Toţi se cunoaşteau între ei şi o dată câştigându-le simpatia, erai privit ca şi unul de-al lor. Marea majoritate a locuitorilor de-aici deţineau proprietăţi atât la munte cât şi la şes şi le valorificau pe fiecare cum puteau mai bine. Se ocupau cu tăiatul lemnelor, munceau mult dar ştiau să se şi relaxeze atunci când era nevoie, şi, slavă Domnului, aveau la îndemână atâtea mijloace s-o facă!

Saint Gervais – o oază de linişte, prospeţime şi relaxare!

Orãºelul turistic Saint Gervais primea pe tot parcursul anului o mulþime de vizitatori care iarna se bucurau de privilegiul de a schia sau patina, iar vara profitau din plin de aerul curat de munte ºi de posibilitatea de a practica nestingheriþi alpinismul sau alte sporturi extreme. Apropierea de Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Alpii francezi ºi din Europa de Vest, cu o altitudine de 4810 m, amplasarea oraºului însuºi la cota de 850 m, oferea vizitatorilor sãi oportunitãþi nelimitate de relaxare ºi practicare a sporturilor albe, pe pistele amenajate pentru schi ºi patinoare. Lui nea Miticã mediul îi era oarecum familiar, pentru cã se nãscuse la poalele munþior ºi trãise prima parte a vieþii în satul natal, situat aproape la aceeaºi cotã ca ºi orãºelul în care se instalase acum, la deplinã maturitate.

Clãdiri elegante din care rãzbat ºoaptele unei epoci pline de farmec ºi romantism, strãzi pe care gãseºti zilnic la promenadã oameni cu feþe luminoase, panorama inegalabilului Mont Blanc ºi peste toate, frumuseþile montane din împrejurimi, confereau orãºelului-staþiune o atractivitate deosebitã. Paradis alb pe timp de iarnã ºi adevãrat puzzle de peisaje feerice, cu pãduri seculare ºi pajiºti pline de flori în verile însorite, acest colþ de rai te izbãveºte de umbrele gândurilor ºi te transpune într-o lume purã, liniºtitã, patriarhalã, care parcã este fãuritã de mâna lui Dumnezeu anume ca sã dãruiascã curãþime pentru suflet ºi minte. Staþiunea de azi, recunoscutã ca fiind þinta celebritãþilor – actori, scriitori, oameni politici – un loc ideal pentru petrecerea concediilor, vine cu un plus de modernism ºi modalitãþi de relaxare multiple, întrunind toate calitãþile pentru a fi ridicatã la rang de perlã a Alpilor. Pistele de schi moderne ºi patinoarele, instalaþiile de transport pe cablu care fac legãtura cu celelalte staþiuni din acest areal, snowpark-ul amenajat la standarde profesioniste, atrag iarna o sumedenie de turiºti care, cu certitudine revin pe timpul verii sã se bucure de frumuseþile locurilor ºi posibilitãþile de relaxare ce se deschid în faþa lor la orice pas. Piscinele cu apã termalã valorificatã în slujba omului de mai bine de 200 de ani, zecile de trasee montane ºi locurile neatinse de suflul civilizaþiei – în care uiþi cã trãieºti în secolul vitezei, regãsindu-te doar în unduirea florilor sau cântecul zecilor de specii de pãsãri ce vieþuiesc în pãduri -, terenuri de golf  sau tenis, manejuri, posibilitatea practicãrii sporturilor extreme – toate fac parte din minunãþiile oferite de Saint Gervais-ul de azi, care l-a înfiat pe nea Miticã timp de opt ani… Orãºelul nu este unul izolat de restul civilizaþiei, dimpotrivã, este situat la o orã distanþã de aeroportul din Geneva iar la poalele muntelui opresc mereu trenuri în gara Le Fayet. Cum spiritul lui Dumitru Sinu este mereu viu, indiferent de locul în care se aflã, întotdeauna el gãseºte ceva care sã rezonenze cu mediul în care trãieºte; aºa a fãcut ºi la Saint Gervais, jucându-se cu cuvintele a compus o poezioarã nostimã legatã de pasiunea pentru sporturile de iarnã: „Ce bine-i pe patine / De-ai ºti cât e de bine / Mereu aº patina, deloc n-aº învãþa / Ce bine-i pe patine!”. Gândindu-se apoi la implicaþiile asupra studiului sau renunþãrii la studiu în favoarea distracþiilor, poezia continua astfel: „Ce bine-i lângã tablã / Când ºtii tot ce te-ntreabã / Îþi pune nota 8 ºi-þi spune: bine, treci la loc! / Ce bine-i lângã tablã! // Ce rãu e lângã tablã/ Când nu ºtii ce te-ntreabã / Îþi pune nota 3 ºi palme câte vrei / Ce rãu e lângã tablã!”. Asta ºi în contextul în care copiii sãi începuserã deja sã studeieze în Franþa.

În Saint Gervais nu prea erau emigranţi. Nea Mitică îşi aminteşte doar de un australian şi un englez care locuiau acolo. Se cunoaşteau aproape toţi între ei, era o comunitate mică, paşnică, armonioasă şi nu se putea ca o persoană care ajunge la Saint Gervais să treacă neobservată.

O mână de români valoroşi la poalele Alpilor

Saint Gervais era oraºul de adopþie ºi pentru alte câteva familii de români. Dupã venirea lui Dumitru Sinu deci, îl urmase ºi Cornel Criºan, cel care-l îndrumase spre acest loc. Soþia lui Cornel era franþuzoaicã, nãscutã la Paris; îi dãruise cinci bãieþi frumoºi, aveau o cãsnicie fericitã dar uneori, când auzea cât de fluent ºi de frumos vorbea doamna Nicole Sinu limba românã, îºi dojenea consoarta, arãtând spre soþia lui Miticã: Dar asta cum a învãþat româneºte?, pentru cã franþuzoiaca lui nu ºtia decât câteva cuvinte în limba românã. Din pãcate, doamna Criºan a murit destul de tânãrã…

Cornel Crişan era un inginer chimist strălucit. Graţie brevetelor sale de invenţie a devenit un nume în stiinţă prin patentarea câtorva tipuri de medicamente. Pensia pe care a primit-o de la statul francez n-a fost de neglijat. Nea Mitică îşi aminteşte că se situa undeva în jurul a 5.000 franci, ceea ce însemna foarte mult! S-a stins din viaţă de curând, acolo în Saint Gervais-ul amintirilor lui nea Mitică…

Nu i-a putut uita vreodatã pe aceºti oameni, pentru cã toþi cei cu care s-a înfrãþit erau de o calitate ireproºabilã, el i-a iubit ºi i-a stimat tot timpul. Cum sã poþi uita un om ca Vasile Þâra, bistriþeanul îndrãgostit de carte, dupã cum bine am arãtat într-un capitol dedicat lui în exclusivitate? Erudit de clasã, licenþiat la Sorbona ºi profesând în învãþãmânt, la catedrã se bucura de o recunoaºtere deosebitã din partea societãþii culturale franceze. Avea alãturi o soþie asiaticã, prin venele cãreia curgea sângele albastru al unei dinastii din îndepãrtata Indochinã. El a menþinut tot timpul legãtura cu nea Miticã. Sã nu uitãm faptul cã Vasile îi trimisese schiþa de trecere a fontierei franceze, pe când se afla încã în Italia. ªi iatã cã dupã mulþi ani, acum destinul le fãcea posibilã reîntâlnirea la Saint Gervais.

Un alt prieten drag de care îºi aminteºte cu plãcere Dumitru Sinu este arhitectul român Elian. Nepot al ilustrului Gheorghe Tãtãrãscu, fost prim ministru al României interbelice, Elian a fost cel mai fericit când nea Miticã s-a mutat la Saint Gervais. Se întâlneau aproape zilnic ºi niciodatã nu uita sã-i spunã:  Nea Miticã, aºa-s de bucuros cã ai venit aici, cã nu mai vorbeam româneºte cu nimeni! Un bãrbat frumos, înalt, bine fãcut ºi foarte inteligent, Elian era cãsãtorit ºi avea doi copii: un bãiat ºi o fatã. Nici soþia acestuia nu era româncã. Nea Miticã nu-ºi mai aminteºte þara ei de origine, Estonia sau o altã þarã micã de pe continent, dar ºtie cã fãcuse facultatea de medicinã în România ºi la Saint Gervais avea propriul ei cabinet medical. Doamna Elian a plecat spre veºnicie ºi dânsa, destul de tânãrã, la fel ca ºi soþia lui Cornel Criºan. Cunoscutul arhitect trãieºte ºi azi ºi Sandra, fiica lui nea Miticã îl viziteazã destul de des, reuºind astfel sã continue ce-a început tatãl ei cu mult timp în urmã, conversând cu Elian în dulcea limbã a lui Eminescu.

La masă cu „neamul Tătărăscu”

Nea Miticã se afla încã în orãºelul de la poalele Alpilor, când mama lui Elian a venit în vizitã la fiul sãu. Doamna Elian era una dintre surorile lui Gheorghe Tãtãrãscu. Liberalul Tãtãrãscu a deþinut funcþii importante în guvernele României interbelice, în mai multe etape: prim-ministru, în funcþie în perioada 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 ºi 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940 ºi ministru al afacerilor externe, în funcþie în perioada 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934,  11 februarie 1938 – 29 martie 1938 ºi 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947. Gheorghe Tãtãrãscu se trãgea dintr-o familie de viþã boiereascã din þinuturile Gorjului. El a studiat dreptul ºi economia politicã la Paris, a avut o prodigioasã activitate politicã. Sunt multe lucruri care se pot spune despre aceastã personalitate, despre care cu siguranþã mulþi dintre dumneavoastrã aþi citit, iar numele sãu a rãmas scris cu litere mari în istoria neamului… În 1950, închisorile comuniste gãzduiau nu mai puþin de 11 membri ai familiei Tãtãrãscu: Gheorghe Tãtãrãscu ºi patru fraþi ai sãi, Sanda – fiica demnitarului, trei veri ºi douã mãtuºi ale politicianului român. Acestea din urmã nu au rezistat ºi s-au sinucis în detenþie. La Paris, unde fratele Sandei Tãtãrãscu studia dreptul s-a întâmplat o altã nenorocire: când a auzit cã tatãl sãu a fost arestat, bãiatul lui Tãtãrãscu a fãcut un atac de schizofrenie. A murit în 1969, într-un azil din capitala Franþei…

Iatã cã nea Miticã avea acum ocazia sã stea la masã cu sora unei ilustre personalitãþi aparþinând României interbelice, mama arhitectului Elian. Familia Sinu era deseori invitatã la masa lui Elian ºi petreceau împreunã ore în ºir. Distinsa doamnã Elian, rafinatã, educatã ºi foarte prietenoasã era fascinatã de peripeþiile din viaþa de refugiat a lui nea Miticã ºi adeseori îi spunea: Aþi avut o viaþã atât de palpitantã, dar n-a scris nimeni despre asta? Nea Miticã îi spusese adesea lui Vasile Þâra – care era de multe ori prezent la întâlnirile cu familia Elian: „Eu þi-am zis, mãi cap luminat, sã scrii ceva!”, dar rãspunsul ilustrului erudit venea cu un calm imperturbabil: Mãi Miticã,  ºi eu þi-am spus cã mai multã lume scrie decât citeºte! Sã fi fost doamna Elian cea care l-a stimulat pe nea Miticã sã îºi adune amintirile în notiþele sale? Poate cã ºi interesul manifestat de cãtre distinsa doamnã faþã de cunoaºterea vieþii de refugiat i-a întãrit convingerea cã odatã ºi-odatã, tot va reuºi sã-ºi adune într-o carte, amintirile.

Alteori, nea Mitică o lua pe doamna Elian la plimbare, doar avea tot timpul la dispoziţie şi-i vorbea la nesfârşit despre tainele, bucuriile şi capcanele exilului, despre oameni şi locuri, despre istorie şi cultură.  La rândul său era uluit de cultura vastă a doamnei Elian şi de uşurinţa cu care vorbea franceza şi germana. Nestăvilita-i curiozitate nu l-a lăsat în pace şi a întrebat-o într-o zi, cum a reuşit această performanţă. Ambiţia mea a fost să vorbesc la fel de bine ca ei! –  a venit simplu şi clar, răspunsul stilatei doamne. Doamna Elian nu a rămas pentru mult timp la Saint Gervais, mutându-se la fiica sa care locuia la Paris.

„Toată lumea se pupă cu toată lumea la Saint Gervais!”

În Saint Gervais se instaurase un cadru familial pentru cã se cunoºteau toþi între ei. „Nicole se pupa cu toate femeile când mergeam la un magazin. Trebuia sã aºtept pânã le pupa pe toate, în Franþa toþi se pupã” – mã lãmureºte râzând nea Miticã. Era o comunitate în care domnea armonia ºi înþelegerea ºi-n care valorile erau recunoscute. Românii din Saint Gervais ºi Miticã stãteau adesea la masã cu primarul, cu ºeful poliþiei, cu medicii ºi profesorii de-acolo. „Poliþiºtii erau drãguþi, nu aveau probleme în sate”, susþine nea Miticã ºi intelectualitatea era unitã. κi fãcuse ºi prieteni francezi ºi deºi adora sã stea de vorbã cu oamenii inteligenþi, culþi, Dumitru Sinu nu fãcea discriminare: dacã se întâmpla sã fie la masã cu oameni politici, cu intelectuali de marcã sau personalitãþi de orice fel ºi apãrea un cunoscut, om simplu, nu ezita sã-l pofteascã la masa lor, tratându-l omeneºte ºi fãcându-l sã se simtã la fel de important. Avea  însã trei prieteni francezi, un medic, un jurnalist ºi un profesor, cu care îi plãcea sã iasã ºi sã stea ore în ºir lângã o cafea, abordând teme ample ºi variate despre viaþã, despre politicã, culturã sau orice alt domeniu.

Când intra nea Miticã într-un local se ridicau toþi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstã – „Ca la noi la sate!” – precizeazã Miticã Sinu. κi aminteºte cã odatã l-a vizitat la Saint Gervais un prieten din Statele Unite, Aurel Lungu, care s-a minunat de felul în care s-a integrat Miticã acolo ºi l-a întrebat: Dar cum de te cunosc toþi ãºtia? Simplu: a ºtiu întotdeauna sã se facã plãcut, sã respecte ºi de aceea a fost la rândul sãu respectat, a iubit cãrþile ºi oamenii care le-au scris ºi a împãrtãºit bucuria cunoaºterii cu cei din jurul sãu. Dupã cum am ajuns sã-l cunosc personal pe Dumitru Sinu, eu nu-mi ridic astfel de semne de întrebare, pentru cã acest fel de a fi al lui este unic, inconfundabil ºi nu are cum sã nu fie agreat de cãtre oricine ajunge sã îl descopere.

Sãrbãtorile tradiþionale franþuzeºti ºi cele religioase constituiau un alt prilej, de ºi mai mare apropiere dintre cetãþenii orãºelului Saint Gervais. ªtiau sã se distreze într-un mod original, cântau cu toþii, dansau cu toþii, se pupau cu toþii ieºind pe strãzi cu mic, cu mare. Fiind în apropierea graniþei cu Elveþia, nea Miticã îºi ducea familia destul de des în þara cantoanelor ºi tare le mai plãceau copiilor hamburgerii elveþieni! „Erau mai scumpi, dar erau foarte buni!” – îmi explicã nea Miticã zâmbind.

„Va veni o vreme când vom bea în fiecare zi şampanie!”

Nu întotdeauna viaþa familiei Sinu a fost rozie. Au existat ºi perioade grele, în care a trebuit sã se suþinã unul pe celãlalt, sã aibã rãbdare ºi speranþã cã vor veni ºi vremuri mai bune. Nea Miticã îºi aminteºte cã atunci când o duceau greu îi promisese lui Nicole cã va veni o vreme, când în fiecare zi vor bea ºampanie. Se pare cã la Saint Gervais avea sã se întrupeze în realitate visul celor doi soþi care au trecut împreunã prin perioade ºi mai bune, ºi mai rele. Într-una din zile, doamna Nicole s-a trezit cã soþul sãu îi aduce acasã 14 sticle de ºampanie. κi þinuse promisiunea ºi timp de ºapte zile au bãut ºampanie în fiecare zi.   Venise vremea promisã soþiei sale dragi ºi se bucurau acum alãturi de copiii lor de o altfel de viaþã, mai sigurã, mai liniºtitã ºi mai bunã. Dar cum ºi de prea mult bine se saturã omul, dupã primele ºapte sticle de ºampanie au considerat cã restul trebuie puse la pãstrare ºi le-au savurat, una câte una, atunci când primeau în vizitã prieteni dragi. Erau fericiþi la Saint Gervais, chiar erau fericiþi!

„America e tot America!”

Legãtura cu Statele Unite n-a fost întreruptã nicio clipã de cãtre Dumitru Sinu, pe tot parcursul ºederii sale la Saint Gervais: el venea aici în fiecare an pentru a-ºi achita taxele faþã de statul american. Avea o afacere în derulare care trebuia manageriatã ºi supravegheatã ºi mai ales trebuiau întocmite declaraþiile de impozit pe venit, la începutul fiecãrui an, pentru anul precedent. Cu toate cã Saint Gervais a constituit pentru el ºi familia lui o perioadã din viaþã minunatã, cu amintiri de neuitat, un loc în care s-a simþit în largul sãu, unde a avut un cerc de prieteni de elitã care l-au apreciat ºi l-au iubit, se pare cã America, forþa care atrage aici oameni din întreaga lume, inclusiv din state cu un stadiu avansat de dezvoltare economicã, l-a determinat sã revinã în Lumea Nouã. „America e tot America!”, este locul care l-a chemat dintotdeauna, unde ºi-a vãzut visul împlinit de cum a pãºit pe pãmântul ei. Dupã opt ani petrecuþi la Saint Gervais, nea Miticã decide sã se întoarcã în Statele Unite ºi de data aceasta se va stabili la Reno, în Nevada. Despãrþirea de Saint Gervais nu a fost uºoarã, mai ales cã Sandra ºi Nicolae, cei doi copii ai sãi au rãmas acolo pentru a-ºi termina studiile, dar hotãrârea era luatã ºi nu a dat un pas înapoi. America îi lipsea ºi nu putea sã nu rãspundã acelei chemãri venite de undeva din interiorul lui. Nicolae s-a întors în SUA dupã câþiva ani, dupã ce a terminat liceul, iar Sandra s-a cãsãtorit cu un francez ºi a rãmas acolo.

Copii realizaţi, părinţi mulţumiţi – familie fericită!

Sandra ºi  Philippe, soþul ei, locuiesc ºi astãzi la Saint Gervais. Au doi copii, un bãiat ºi o fatã. Periodic îºi viziteazã pãrinþii, dar mai ales nepoþii sunt cei care ajung mai des, la Phoenix. Nea Miticã e mândru de ei, se simte un om împlinit ºi din acest punct de vedere, mai ales când vede cã sunt realizaþi ºi nu uitã nicio clipã de rãdãcinile lor româneºti. Philippe deþine o  companie de prelucrãri metalice unde confecþioneazã la marea artã articole de tâmplãrie, obiecte de interior, garduri, balustrade ºi accesorii ornamentale de interior sau exterior, toate executate într-o manierã deosebitã, remarcându-se prin unicitatea produselor de acest fel în Saint Gervais ºi în împrejurimi. Îmi povesteºte nea Miticã despre utilajele performante pe care le-a achiziþionat ginerele sãu ºi despre standardul ridicat la care lucreazã. E mulþumit ºi mândru în acelaºi timp pentru cã-ºi ºtie fata în siguranþã ºi fericitã alãturi de un bãrbat care o iubeºte, care este foarte harnic ºi priceput. ªi ca mulþumirea ºi bucuria lui Dumitru Sinu sã fie ºi mai mare, Sandra ºi Philippe au rãscumpãrat în Sebeºul copilãriei sale casa lui pãrinteascã. Au renovat-o, au utilat-o cu tot ce este necesar într-o gospodãrie ca sã fie confortabilã, sã se simtã bine în ea ºi merg în fiecare an în România. Copiii lor iubesc muntele, adorã traseele montane din împrejurimile Sebeºului de Sus, reuºind sã parcurgã de mai multe ori tot ce se putea parcurge pe muntele Suru ºi Negoiu, dar au vizitat ºi mare parte din restul Munþilor Fãgãraºului. Nepoþii francezi, nãscuþi ºi crescuþi în Saint Gervais dar ºi cu pãrticica aceea de sânge românesc curgându-le prin vene, când ajung în Sebeºul lui nea Miticã, nu o datã sunt opriþi pe uliþele satului de câte-o femeie neaoºã sau de cãtre vreun nene care le spune: Pãi eu ºtiu cine sunteþi voi! Voi sunteþi ai lui nenea Niculiþã! (bunicul lui nea Miticã). Ei nu cunosc decât câteva cuvinte în limba românã dar legãturile lor cu Sebeºul de Sus sunt puternice; aici s-a nãscut bunicul lor ºi prin ei, prin venirea lor aici, an de an, cu dragoste de oameni ºi de locuri inima lui nea Miticã va fi mereu acasã ºi va continua sã batã româneºte. „Tot ce are omul, la un moment dat nu mai are valoare”- îmi spune nea Miticã, fãcând referire la perioada Saint Gervais! Anii petrecuþi în acest orãºel au avut farmecul lor, copiii au urmat ºcoli franþuzeºti, aºa cum îºi dorise, avusese parte de fericire, de liniºte ºi de prieteni, dar parcã începuse sã se sature de toate ºi-atunci revenise în Statele Unite. Fusese frumos, fusese bine, dar viaþa familiei Sinu trebuia sã-ºi urmeze noua traiectorie…

Plin de viaţă ca de obicei, nea Mitică îmi spune zâmbind în finalul acestei întâlniri: „Pe toate nu poţi să le ai, că n-ai unde le pune!”