De vrei să-ţi începi cartea, măi Mitică, atunci vei scrie aşa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor,  campionul român la înot

pe spate, căpitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adică! – îi  spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu (Phoenix, Arizona), într-o convorbire telefonică ce se consumase cu ani în  urmă între cei doi prieteni, atunci când nea Mitică se gândise că ar fi bine să aşeze în file de carte, toate  amintirile sale din viaţa de refugiat. Cu tatăl medic şi mama evreică, nefiind dispus să  suporte  consecinţele originii sale semite, într-o societate ostilă, condusă de comunişti, Titi Filip îşi caută norocul în  lumea liberă, pribegind pe trei continente şi încercând să-şi împlinească destinul departe de România.

Dezrădăcinarea unui campion

Titi Filip s-a născut la Oradea. A fost sportiv de performanţă, un priceput înotător pe  spate. Alături de  fratele său, Gicu Filip juca polo pe apă la echipa Crişul Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori,  despre viaţa de sportiv: Îi băteam pe bucureşteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dădea mingea,  dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucureştenii tot bucureşteni sunt! Iar când noi strigam spre  public:  «Trăiască! Trăiască! Trăiască!», ne răspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamnă «trăiască», pe  ungureşte. Ne agreau bucureştenii!Tatăl său, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit  de pe urma comuniştilor (soţia lui era evreică); se refugiase la Timişoara cu toată familia, dar aici Titi şi ai  săi se simţeau dezrădăcinaţi: Refugiul mi-a fost greu…tatăl meu era doctor, dar după ce-ţi strici cuibul… – îi  povestea Titi lui Dumitru Sinu. La un moment dat se hotărăşte să părăsească România şi ia calea exilului.  Fratele său, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleacă şi el din ţară şi se stabileşte în Germania. Nea  Mitică Sinu nu mai ştie nimic de el, doar că este în viaţă şi că locuieşte în Germania. Paradoxal, vieţile lui  Titi Filip şi a lui nea Mitică se intersectează, dincolo de graniţele ţării, de mai multe ori. Se  cunosc la Paris  şi se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în glumă,  mai în serios îi spunea amicului său: Măi Mitică, dacă am avea şi noi o meserie…. Parisul parcă i-a adunat pe  toţi prietenii lui Mitică la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei şi-a luat zborul spre direcţia trasată de linia  propriului destin… După Paris, Mitică Sinu şi Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la  Montreal şi Vancouver…

Când ceri bani şi te trezeşti cu… portocale!

„Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toţi prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sărea în sus şi  cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” . El aştepta o scrisoare anume,  care până la urmă a şi sosit: avea o mătuşă la Montreal, dar nu-i ştia adresa; sosise acum, odată cu  scrisoarea. Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care  nu  cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua  legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult!  Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune  stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnat, valorează mai mult decât orice pe lume.  Nichita Tomescu, avocatul bucureştean despre care povestise nea Mitică, când a aflat că în sfârşit, Titi şi- a   găsit mătuşa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui că ai mai  mulţi şi îi mai spui în ce situaţie suntem… că nu prea avem de lucru, că o ducem greu… Bucuros că îşi găsise  mătuşa, orădeanul nostru, plin de speranţă, îi face imediat o vizită. Era aproape sigur că întâlnirea cu ruda  sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un  alt  confrate, l-a întrebat: Măi,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecăruia câte-o portocală –, a fost  răspunsul lui Titi, în timp ce scotea nişte portocale dintr-o plasă ponosită – ştiţi ce mi-a zis mătuşa? «Titi,  eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, şi-aici» – şi mi-a dat, spre consolare, câteva portocale… Dan  Isăcescu, românul care ajunsese în Franţa într-o cutie fixată artistic între roţile unui tren, cel care stătuse  printre cloşarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i  le-ai trântit  în faţă? În naivitatea lor, toţi au crezut că Titi va fi ajutat de acea mătuşă. Se înşelaseră însă şi erau  conştienţi de faptul că nimeni altcineva, decât ei înşişi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar până  la bani! Despre meserie cu mult umor Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase  Mitică Sinu. Inteligent, agil şi cu abilitate în vorbirea mai multor limbi străine – pentru că ştia bine  engleza,  franceza, germana, maghiara şi greaca – era de cele mai multe ori sarea şi piperul întâlnirilor lor. Avea darul  de a te scoate din stările mai puţin plăcute şi a te bine dispune atunci când erai cătrănit: “Când jucam la  bursă, venea de multe ori şi Titi şi mă întreba: Mitică, ai făcut ceva la bursă?- Da, am pierdut 7.000 de dolari  – îi răspundeam, iar el mă corecta în momentul imediat următor, spunându-mi: Măi, n-ai pierdut 7.000 de  dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-şi că tare îi mai  plăcea să mănânce  orădeanului! Pe vremea când muncea la tăiat de lemne în pădurile canadiene, împreună cu Dumitru Sinu,  Radu Bumbaru şi Cornel Popa (acesta din urmă fiind cel care cumpărase o parcelă de pădure pentru  defrişare şi valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Măi, eu vin cu voi la pădure, dar să nu mă lăsaţi să-mi tai  piciorul! Le dădea astfel de înţeles că el munceşte, dar trebuie să mănânce bine, ca să facă faţă…  Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua să ţină legătura cu prietenii săi cu care  vorbea la telefon  ore în şir. Astăzi îşi aminteşte că era deja în Arizona când începuse să-şi adune la un loc toate amintirile, şi-i  destăinuise lui Titi Filip într-o îndelungă convorbire telefonică, intenţia de a scrie o carte a exilului. Dacă  vrei să scrii ceva despre mine, atunci scrie că «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt  ca  Radu, un optimist. Poţi menţiona şi poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada /  Plouă ziua, plouă noaptea / plouă, poate mă înec / Dă-o dracului, că plec! / Nu mai staţi, români flăcăi /  Colindaţi lumea prin văi /Faceţi ca şi Decebal / Cu căruţa sau pe cal». Şi nu uita să descrii zăpada canadiană  şi nici cum dormeam toţi şapte la Montreal într-o cameră, să nu uiţi! Acea disperare a lui Titi era  justificată,  pentru că el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, băiatul de doctor, căruia nimic nu-i lipsise, se  trezise într-o lume nouă, diferită de cea lăsată acasă, în care, neavând o meserie era nevoit să se descurce  cum putea… Dar era harnic şi nu se dădea la o parte atunci când era vorba de muncă. Cum nu se putea să se  încheie o discuţie cu nea Mitică decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai  încă un pic  să-ţi zic una de la Bihor şi în secunda următoare a şi început să cânte cât îl  ţineau plămânii: «Cum dai mamă  laptele / Tri li li li li / Trei piţule, domnule! / Cum dai mamă smântâna / Tri li li li li / Tot aşa ca vecina! /  Lasă-l mamă şi mai jos / Nu pot domnule, că-i gros!» Să tot ai un asemenea prieten, care să nu te lase  niciodată să te-adânceşti în umbra gândurilor tale şi să-ţi aducă mereu buna dispoziţie! Dar viaţa cu cărările  ei încurcate, uneori ne ţine departe de cei pe care-i iubim, pentru că-şi urmează cursul firesc. Aşa s-a  întâmplat şi cu Titi. O nouă viaţă pe „continentul negru”!  La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca,  pe numele întreg), o blondă foarte  frumoasă, grecoaică, fiica unui căpitan de vas. Pe lângă greacă, limba ei  maternă, Elfy vorbea limba engleză şi franceza. Cunoscând bine limba greacă, având el un şarm  aparte, lui  Titi nu i-a fost greu s-o cucerească pe frumoasa elenă. Mai târziu, cei doi s-au căsătorit. Se potriveau de  minune, formând un cuplu de invidiat. Viaţa lui Titi s-a schimbat radical după căsătorie, şi-a modificat total  traiectoria şi priorităţile au fost altele. Au părăsit Canada şi s-au mutat într-o ţară din Africa. Titi şi-a găsit  imediat un serviciu la primăria oraşului în care s-au stabilit. Elfy i-a dăruit mai apoi un copil,  o fetiţă, careia  i-au dat numele Ileana. „Fetiţa de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astăzi este femeie la casa ei, căsătorită  cu un grec, împreună cu care s-a stabilit în Grecia”. Dar viaţa în Africa presupune anumite riscuri şi  nenorocirea a făcut ca Elfy să se îmbolnăvească de tuberculoză şi să se stingă din viaţă, înainte de vreme,  pe pământ african. Odată cu plecarea din Canada, legătura dintre Titi Filip şi Dumitru Sinu s-a  întrerupt.  Primea din când în când doar veşti despre evenimentele importante din viaţa lui Titi. După înmormântarea  soţiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitică o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu  tristeţe: Măi, Mitică, un popă rus a oficiat înmormântarea şi eu nu înţelegeam nimic… Era frig… iar eu o  ţineam pe Ileana de mână…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai ştie nimic de prietenul său, sportivul pribeag  pe trei continente…