Adina Sas-Simoniak a venit pe lume într-o zi de iarnã, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sãtuc de la poalele Munților Zarandului,

Cuvin, din județul Arad și ca orice copil și-a iubit pãrinții, care din nefericire, astãzi nu se mai aflã printre noi. Pe tatãl ei îl descrie ca pe un om cu ochi bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta micã. Un om pasionat de poezie și care a scris o poezie plasticã și accesibilã, încãrcatã de sentimentalism, de la el  moștenind de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literaturã, artã, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama, de profesie asistentã medicalã, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul cã s-a aflat mereu în slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea și dragostea sincerã pentru cei suferinzi. Dacã femeia care i-a dat viațã Adinei Sas – Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizicã a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, însã sub aspect interior, pentru cã și-a dorit dintotdeauna sã fie un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Octavian: Sã ne întoarcem la ziua în care te-ai nãscut. Când s-a întâmplat acest eveniment, unde și ce ai vrea sã ne spui despre pãrinții tãi?

Adina: Tavi, în primul rând, îți mulțumesc pentru inițiativa acestui interviu. Interviul are o parte bunã, aceea cã pot împãrtãși publicului despre Dumnezeul pe care Îl iubesc, dar și o parte mai puțin bunã, ca sã zic așa, deoarece prin acesta mã fac vulnerabilã, mã deschid, îmi iau jos vãlul care mã fãcea „misterioasã”… Începutul a fost în 10 ianuarie și așa cum ai ghicit, n-am sã îți spun anul în care m-am nãscut ci doar cã m-am nãscut în cel mai frumos sãtuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, județul Arad. Tatãl meu, plecat la Domnul, ca de altfel toți din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plasticã și accesibilã, încãrcatã de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta micã. De la el am moștenit pasiunea pentru poezie, literaturã, artã, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama a fost un om practic, a fost mereu în slujba oamenilor, fiind asistentã medicalã; toți oamenii din satele din împrejurimi apreciau consacrarea și dragostea ei sincerã pentru cei suferinzi. Dacã ea s-a ocupat sã vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat într-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel îmi doresc sã fiu un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Octavian: Care este cea mai frumoasã amintire pe care o pãstrezi din vremea copilãriei?

Adina: Îmi amintesc multe experiențe frumoase din copilãrie, totuși, legatã de primii muguri ai talentului actoricesc, îmi amintesc vag,  mai mult știu din ce îmi spuneau pãrinții și vecinii, cã pe la 4 ani, supãratã fiind cã bunica m-a pedepsit datoritã unei nãzbâtii, mi-am fãcut „bagajul”- o bocceluțã în care mi-am pus câteva haine, o pereche de pantofiori, o bucatã de pâine și o sticlã de plastic cu apã și… am plecat de acasã. O, nu, nu pe furiș, pur și simplu mi-am luat rãmas-bun de la ai mei și le-am spus cã merg sã locuiesc în pãdure, unde este libertate sã fac ce vreau, departe de „rãutatea” bunicii și de pedepsele aplicate. Și fiindcã tata îmi tot striga din prag cã acolo sunt lupi furioși, am luat și o bâtã mare proptitã de poartã, cu care bunicul „bãtea” nucii… Am privit spre pãdure și cu ochii la deal, m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmãrit îndeaproape fãrã sã știu. Sigur cã m-am mai oprit pe drum și unor persoane mirate le-am explicat cã tocmai am decis sã îmi pãrãsesc cãminul și sã iau drumul sãlbãticiei, cã pot fi mâncatã de lupi dar, decât sã fiu certatã pentru lucruri „de nimic” mai bine sã mã „pape” lupul, cã mi-ar plãcea sã îi vãd pe toți ai mei cum se rup în douã de plâns dupã mine, dacã cumva îmi vor mai gãsi osemintele… Îmi plãcea mult sã joc acel rol de victimã. Dar, nu am fãcut prea mulți pași, cã o vecinã intuind care este situația, m-a invitat la o „cafea” de vorbã, înainte de a merge sã îmi dedic viața „pustiului pãdurii”. Și acolo, la un pahar de sirop de cãpșuni și întinzându-ne la multã vorbãrie, a apãrut Moș Ene care m-a trimis direct în brațele iubitoare ale bunicii ce aștepta cuminte semnalul la care putea sã mã „recupereze”. De asemenea, tot în jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe „scenã” (banca de la stradã), imitând chitara, pianul, îmbrãcatã cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane și încãlțatã cu pantofii ei. Așa cã, toți trecãtorii beneficiau de un spectacol gratuit care, se spune cã nu era rãu, Dumnezeu înzestrându-mã cu voce frumoasã.

Octavian: Cum ai descrie anii de liceu și ce a avut special acea perioadã pentru tine?

Adina: Am absolvit liceul de matematicã-fizicã Ioan „Slavici” (azi „Moise Nicoarã”) din Arad. Încã din copilãrie am cochetat cu ideea de a fi actrițã, așa cã și în liceu mi-am alimentat mult dorința aceasta și am fãcut pași „faptici”, înscriindu-mã în trupa „Teatru veșnic tânãr” din Arad, o trupã de tineri talentați, selectați de actrița Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lecții de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus în mine temelia pe care am clãdit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit însã și tentația pãcatului, dorința avidã de glorie, de a fi cineva, dar a fost și un timp în care m-am înfruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a plãcut momentul poetic: „A venit toamna…” de Nichita Stãnescu.

Octavian: Sã înțeleg cã nu ai avut și alte opțiuni, doar… Teatrul?

Adina: În adolescențã am studiat muzica clasicã și folk și o vreme m-am gândit sã dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a învins.

Octavian: În ce an ai devenit studentã la Teatru și când ai absolvit facultatea?

Adina: Am reușit la Academia de Teatru din Tg. Mureș, secția Actorie în 1991 devenind licențiatã în actorie în 1995.

Octavian: Ce materii ți s-au pãrut cele mai interesante și ce roluri ți-au plãcut?

Adina: Mi-au plãcut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii și civilizației, Dansul, Canto. Sigur cã au fost interesante și materii ca: Acrobație, Scrimã, Pantomimã. Am savurat fiecare curs, mi-a plãcut sã cunosc cât mai mult și m-am strãduit sã îmi însușesc aceste cunoștințe pentru a fi o actrițã bunã. În facultate am jucat Eleva din Lecția a lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a plãcut mult acest rol, a fost greu dar frumos. De asemenea, la clasã am jucat-o pe Sonia, într-o dramatizare dupã „Crimã și pedeapsã” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legatã.

Octavian: Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

Adina: N-aș putea spune că am avut cu toate ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindcă l-am trăit. Adică, pur și simplu m-am transpus în personaj, iubindu-l așa cum era, chiar negativ. Am vrut să merg pe linii noi, fără să mă inspir din ce au făcut alții. L-am considerat rolul meu și trebuia să îl trăiesc în modul meu, unic, cu toate celulele ființei mele.

Octavian: Ai avut vreo experiențã deosebitã în perioada studenției?

Adina: Da, am avut o experiențã care mi-a schimbat sensul, viața, tot, m-a renãscut dintr-un alt „aluat”. Este cea mai frumoasa experiențã din viața mea. Încã înainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu soț. El era creștin, eu credeam în tot felul de filosofii, îl citisem pe Kant, Schopenhauer și era un mare amalgam în mintea mea. Bunicii m-au dus la bisericã, copil fiind, dar crescând mi-am zis cã Dumnezeu nu este „modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trãi. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorința de a știi dacã Isus existã. Și dacã da, sincer, vroiam sã iau cumva legãtura cu El pentru a mã schimba și pe mine și pentru a gusta pacea Sa. Interesant este cã, în nevoia mea de a-L gãsi am dorit sã acopãr acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINȚÃ care ne iubește, ne ascultã rugãciunea și dorește sã comunice cu noi. Aceasta am înțeles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oarã sã mã rog sincer și spontan. Și așa, m-am apropiat tot mai mult de brațele Lui deschise. Cu cât mã apropiam mai mult de Dumnezeu cu atât simțeam mai acut nevoia de purificare, fiindcã în lumina Sa clarã îmi vedeam hainele murdare ale trãirii mele fãrã El. Grea de pãcate am cãzut la picioarele Lui și L-am rugat sã mã primeascã așa cum eram și sã îmi șteargã pãcatele cu Sângele Sãu. Alegându-L pe El ca Domn și Mântuitor personal, am fãcut cea mai bunã alegere, fiindcã Domnul a dat gust vieții mele și m-a împlinit.

Octavian: S-a vãzut o diferențã în viața ta?

Adina: Da! „Dacã este cineva în Hristos, este o fãpturã nouã, cele vechi s-au dus, iatã cã toate lucrurile s-au fãcut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vãzut o mare diferențã în modul meu de a gândi, în raportarea la semeni, iar valorile creștine au doborât idolii non-valorilor din viața mea.

Octavian: Totuși ai decis sã nu profesezi. De ce?

Adina: Am vãzut cã mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (și aceasta este ceva trecãtor în aceastã lume), dar Hristos mi-a dat viațã veșnicã, a revãrsat iubirea Sa în viața mea… Cum sã mai trãiești într-o lume iluzorie, jucându-te de-a viața, când poți sã trãiești deplin și sã te bucuri de prezența lui Dumnezeu?

Octavian: Care a fost urmãtorul pas dupã absolvirea Academiei de Teatru?

Adina: Dupã absolvirea Academiei de Teatru m-am ambiționat sã „atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii „Viața spiritualã” la Televiziunea din Arad și am reușit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat în fiecare sâmbãtã o orã de emisiune creștinã, program care s-a retransmis în fiecare duminicã dimineața. O scurtã perioadã am realizat și emisiunea „Agenda culturalã” în cadrul cãreia am avut bucuria sã îi iau un interviu regretatei actrițe Leopoldina Bãlãnuțã, o actrițã de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Octavian: Sã trecem la viața ta particularã. Când te-ai cãsãtorit cu Simi și când ați venit în Statele Unite?

Adina: M-am cãsãtorit cu Simi în decembrie 1995, iar în aprilie 1997 am venit în Statele Unite.

Octavian: Cum a continuat cariera ta “peste ocean”?

Adina: Fiindcã sunt sentimentalã, mi-a trebuit mult timp sã înțeleg cã „aici trebuie sã îmi fac rostul”, m-am simțit ca un lãstar rupt din trupul copacului și mã dureau nervurile de atîta dor de ai mei, de țarã, de prieteni, de „acasã”…  Dupã câteva sãptãmâni de la sosirea în Chicago am început sã realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditații creștine ș uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta și-a încheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Creștina Românã din Chicago. O scurtã perioadã am realizat emisiuni creștine, de turism, dar și recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Octavian: Vorbește-ne despre activitatea ta publicisticã. La ce ziare și reviste ai colaborat și ai publicat?

Adina: Debutul a fost în revista „Oastea Domnului” unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat în „Flacãra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevãrului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”, apoi, timp de câțiva ani, am editat revista Televiziunii Creștine Române: „Creștinul în acțiune”. În aprilie 2003 a vãzut lumina tiparului prima ediție a revistei „Orizont creștin”, pe care am publicat-o câțiva ani, iar din 2008 am început sã realizez site-ul: www.orizontcrestin.org

Revista „Orizont creștin” este probabil singura care i-a unit pe creștinii din diferite confesiuni: ortodocși, baptiști, penticostali, creștini dupã Evanghelie și adventiști. Încã de la început am dorit ca aceasta sã-i uneascã pe creștini în jurul lui Hristos și nu în jurul unei orientãri sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoți, creștini, cu condeiul în mânã, arzând de dragul Domnului și pe paginile revistei niciodatã nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbãtut doar subiecte comune din Sf. Scripturi și teme care ne unesc. Revista a fost distribuitã în toatã comunitatea românã din Chicago și împrejurimi, în bisericile române de aici și a fost bine primitã, mai ales cã a fost un fel de revistã-caleidoscop care cuprindea: articole creștine, articole diverse, rubrici ca: „Știați cã…?” (curiozitãți), „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine… pentru gospodine!”, „Sãnãtate”, „Colțul de literaturã”, „Maxime și cugetãri”, rebus, etc.  În 2002 am publicat prima mea carte de versuri: „Perpendiculara pe un colț de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat douã cãrți de versuri: „Semnul vieții” (o plachetã cu versuri ale pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) și cartea de versuri „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

Octavian: Ești un creștin implicat, activ?

Adina: Dacã a fi implicat activ înseamnã a te „arunca” în apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un creștin activ. Fac însã prea puțin din cât ar trebui sã fac, dar mã doare durerea lumii și am o mare pasiune de a câștiga suflete pentru Împãrãția lui Dumnezeu.

Octavian: Ce altceva mai faci în prezent, pe lângã scris? Care e preocuparea ta de cãpãtâi la ora actualã?

Adina: În primul rând, mã strãduiesc sã fiu o mamã și o soție bunã. Sunt binecuvântatã de Domnul avându-l pe Simi și doua fetițe: Shanea și Mayra. În al doilea rând, mã ocup de consiliere spiritualã. Sunt multe femei singure, neînțelese, în depresie și au nevoie de cineva sã le asculte, sã nu le condamne, sã le punã sub picioare fasciculul de luminã care este credința și care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, mã întâlnesc aproape zilnic cu persoane care sunt în cãutarea lui Dumnezeu și le ajut sã gãseascã drumul spre cer.

Octavian: Pentru cã ești actrițã, te-ai gândit vreodatã sã faci film creștin?

Adina: Da, de multe ori. Și încã mã gândesc. Aștept însã ca Dumnezeu, dacã va fi voia Lui, sã mã direcționeze întra-colo, sã îmi deschidã o ușã… Mi-ar plãcea sã fac și teatru creștin, considerându-l o formã contemporanã eficientã de evanghelizare.

Octavian: Ai dori sã ne relatezi o anumitã experiențã pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

Adina: Da, aș vrea sã vã povestesc cum Domnul, în îndurarea Sa cea mare, ne-a dãruit-o pe Shanea, minunea pe care o așteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea și, dupã douã eșecuri, dupã perioade în care mã simțeam umilitã, ca apoi sã devin resemnatã, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfãtuiește: „Este vreunul printre voi bolnav? Sã cheme pe prezbiterii Bisericii; ºi sã se roage pentru el, dupã ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine și mi-a fãcut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Rãspunsul a venit în scurt timp. Am rãmas însãrcinatã, spre marea noastrã bucurie. Dar iatã cã, dupã 8 sãptãmâni au reapãrut exact aceleași simptome premergãtoare pierderii sarcinii, așa cum s-a întâmplat cu douã sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul și El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcinã a decurs fãrã nici o complicație, fãrã sã întrerup lucrarea la care eram chematã. Pe 17 decembrie 2006 s-a nãscut Shanea, care este o binecuvântare pentru noi, ca și Mayra, de altfel. Domnul a fãcut multe minuni în viața mea și consider cã acesta este modul Lui obișnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecãtorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu „activ”, aș putea zice, care comunicã cu noi și intervine în viața noastrã, dacã Ii dãm voie.

Octavian: Ce hobby-uri ai?

Adina: Sunt pasionatã de Domnul, aș vrea sã-L explorez și sã cresc în relația cu El. Îmi place sã citesc Sf. Scripturã, fiindcã gãsesc în ea refugiu și rãspuns la dilemele mele. Îi citesc cu plãcere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala și unele cãrți mi se „lipesc” de mâini. Consider un hobby dar și o responsabilitate sã vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: www.orizontcrestin.org și pe care vã invit sã îl vizitați. Sunt fascinatã de drumeții, îmi place muntele, dar și marea, pãdurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamãt la frumos, la artã.

Octavian: Dupã pãrerea ta, care este cheia succesului spiritual?

Adina: A rãmâne în Hristos. Îmi amintesc acum o rugãciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith și care suna așa: „Doamne, iatã mâinile mele. Ți le consacru. Ajutã-mã sã nu atingã nimic care nu este pe placul Tãu! Și aici sunt picioarele mele. Ți le dãruiesc Ție. Nu le lãsa sã alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lãsa sã priveascã la lucruri care-L pot întrista pe Duhul Sfânt! Urechile mele sã n-asculte ceea ce Te dezonoreazã pe Tine! Gura mea sã nu rosteascã niciodatã cuvinte pe care Tu nu vrei sã le auzi! Mintea mea sã nu reținã nici un gând și nici o imaginație care nu este curatã! Iar inima mea sã nu iubeascã altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnã dependența de Domnul, dãruire totalã Lui, rãmânere în El. La o astfel de trãire ne cheamã Dumnezeu pentru a deține cheia succesului spiritual.

Octavian: Ce planuri de viitor ai?

Adina: Nu aș vrea să las din mână condeiul, deși grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordială pentru mine. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, aș dori să public o carte de versuri și eseuri: „Clepsidra cu sentimente” și lucrez la un roman despre viața trăită fără Domnul și întoarcerea mea în brațele Sale. Mai am încă multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau să stau la dispoziția Domnului, ca El să îmi deschidă oportunități de a-L sluji. Sunt flexibilă în mâinile Sale și liniștită. Sunt liniștită ca lutul în mâinile olarului care îl modelează să fie frumos și folositor.

Octavian: Cum crezi cã ar trebui sã fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influentã în lume?

Adina: Eu cred cã Biserica trebuie sã fie o torțã în lumea aceasta de întuneric și pãcat. Creștinii ar trebui sã iasã din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile și sã meargã în lume, în tranșee, acolo unde se moare, acolo unde este durere și deznãdejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mângâie, leagã rãnile, ridicã poveri. Ne-am obișnuit sã nu avem probleme, sã ascultãm cuminți predica și sã plecãm acasã cu conștiința împãcatã cã am fost la Casa Domnului. Sau poate, dacã avem un pic de „râvnã” ne îndreptãm atenția spre cei din țarã (vorba unui creștin: „toți fac misiune în România, aici, în „Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Și are dreptate. În Chicago, de exemplu, sunt câteva zeci de mii de români care nu au o întâlnire personalã cu Domnul. Pentru ca biserica sã fie influentã trebuie, în primul rând sã fie îmbrãcatã cu putere de sus, fiindcã numai Duhul Sfânt poate sã scoatã un om din mocirla pãcatului. Apoi, cred cã biserica trebuie sã își cunoascã bine menirea de evanghelizare și sã înceapã aceastã misiune cu „Ierusalim”- ul unde ne-a așezat Domnul și în al treilea rând, sã foloseascã resursele mass mediei (care este o putere) pentru a rãspândi Vestea Bunã.