Colegiul tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău

Prima oră din zi, prima ploaie de primăvară, prima rază abia atingând fereastra, atâtea întrebări şi

atâtea răspunsuri inutile când, de fapt, ştii de ce totul în jurul tău se petrece cu un motiv… Viaţa la 17 ani, iluzie sau speranţă?
Te trezeşti dimineaţa cu gândul că eşti gata să „zbori” spre cer, zâmbetul se încarcă pe chipul tău şi totul devine, din boboc, o floare vie şi parcă prinzi aripi… te trezeşti dimineaţa şi, în faţa ochilor, se prelungeşte un fond mohorât. Timpul trece prea încet, totul descărcându-se printr-o ploaie de plânsete sau regrete… prea multe schimbări… te întrebi ce vor alţii de la tine, ce vrea viaţa de la tine, de ce ţi se întâmplă unele lucruri… ciudat. Deţii toate răspunsurile.
Ai 17 ani şi te îndrepţi spre un final care, fără a te presa, vine… vine şi nu eşti pregătit, cerând doar o secundă pentru a spune sau a mai face ceva… dar priveşti, ameţit, în jur, cu regretul şi suferinţa că nimeni nu te aude… nimeni nu te vede. Iluzie legată de viitor sau realitatea pe care o trăieşti deja învăluită în speranţă. E o alegere care înlocuieşte cuvântul „destin”, prin care este uşor să pledezi pentru nevinovăţia ta sau să-i atribui meritele pe care le ai şi succesele pe care le-ai obţinut. Temerile şi ambiţia sunt în mâinile tale. Nu rămâne decât să faci alegerea… şi, deşi cei din jur te consideră un adolescent prea iluzionat, ei nu ştiu că zilele tale te învaţă ce tu trebuia să ştii, poate, peste mult timp.
Primul sărut şi prima iubire? Considerat un început, dar, uneori, şi o experienţă ratată, e, de fapt, ceea ce te ajută, în viitor, să înveţi să iubeşti.
Prima nota mică? Încerci să fii nepăsător şi te supui gândului că nu eşti singurul sau că e normal să ţi se întâmple. Dar în inima ta a încolţit o sămânţă, iar în viitor te va ajuta să lupţi, e un imbold spre viaţa competitivă.
Certuri cu părinţii sau cu prietenii? Înveţi să ai încredere în tine, să aderi la dreptate şi totuşi să ierţi. Crezi că e nedrept sau te simţi trădat, fără să-ţi dai seama că aceasta o să te definească, în viitor, ca adult.
Te uiţi la tine, dar nu te vezi… Vorbeşti, dar nu te înţelegi… Mergi, dar nu eşti conştient că faci încă un pas în viaţa ta…
Poate e prea mult, dar aceasta te conturează ca fiinţă umană, deşi ai doar 17 ani. Uneori eşti nemulţumit de tine, dar este încă o iluzie, fiindcă doar tu poţi să te schimbi şi o faci, însă te schimbi într-o altă persoană, nu o persoană mai bună.
Încerci să fii ceea ce, de fapt, nu eşti, când alţii, poate, doar cunoscându-te aşa cum eşti, te-ar plăcea… Încerci să te ascunzi, când, de fapt, eşti liber… Visezi, amesteci uşor visele cu realitatea şi, dintr-o dată, a răsărit o nouă personalitate. Oare este cea mai bună alegere?

Încă este noapte şi abia se zăresc câteva raze palide prin geamul uşor fumuriu. În patul ei scund şi îngust, cu ochii închişi pe jumătate de somn, dar cu ei deschişi pe jumătate de frica viselor, stătea Mara, o adolescentă de 17 ani.
Cu chipul pierdut, se apropie de geam. Picături fine de ploaie alunecau uşor pe fereastră… Trecu o clipă şi, din cer, începu o ploaie de primăvară… îi bătea în geam… era timpul să meargă la şcoală. Cu paşi şovăitori, se îndrepta spre uşă, cu speranţa ca tatăl ei măcar acum să nu apară spulberându-i liniştea apăsătoare prin gesturi violente pe care, deja, Mara le simţea doar în inimă. Încă o speranţă, sfâşiată însă, din eşecul căreia va izvorî o altă speranţă, mai puternică. Deodată, se simţi izbită de perete. Din ochii ei înflăcăraţi, izvorî o lacrimă pierdută prin genele fine, dar, cu tărie păşi spre uşă. Nu îşi imagina că ar putea primi o îmbrăţişare sau un sărut părintesc – doar nemulţumire şi nepăsare. Era deja prea banal ceea ce i se întâmpla. Se simţea ca un înger rătăcit, dar cu speranţa vie în suflet. Ieşi afară, în ploaia rece, pe care o simţea ca o mângâiere caldă… Se îndrepta spre şcoală… Nici acolo nu părea a fi mai fericită, tocmai pentru că se arunca în visele ei… Pauzele erau porţile spre pasiune… se aşeza în banca ei, într-un colţ, lângă un geam şi se descărca prin desenele ei ciudate. Nimeni nu o înţelegea. Avea un suflet rebel. Ştia prea multe despre viaţă, o privea cu alţi ochi. Nu tânjea niciodată la ce aveau alţii. Ştia că, într-o zi, va putea spune: „sunt fericită”. Dorea să arate lumii viaţa aşa cum o vedea ea. Nu avea ce aveau alţii. Dar nici ceilalţi nu aveau ce ea o considera o comoară: visul. I-a mai rămas doar speranţa că va ieşi din rutina ei ciudată şi va fi liberă, cu totul. Pentru această speranţă se zbătea în viaţa ei prea dureroasă şi potrivnică. Avea de luat multe decizii, dar nu renunţa niciodată la convingerile ei.
Era după-amiază. Venea de la şcoală prin acelaşi peisaj banal… pe străzile pustii, de-a lungul parcului, pe sub acelaşi pod vechi… Vântul bătea uşor… „Avea şi el o poveste”, se gândi ea, „dar nu îl înţelege nimeni”.
Zâmbetul ei copilăresc era tot timpul pe chipul ei. Era fericită doar pentru simplul fapt că trăieşte. Zilele treceau… Sentimentele ei, pe care nu le spunea nimănui, le contura uimitor în desenele ei limitate într-un cerc acromatic, umbrit de valuri cenuşii… Se învârtea într-un cerc alb-negru, dezvăluindu-şi, astfel, sentimentele, evident, umbrite. Lipsea culoarea. Pentru ea, culoarea era visul împlinit sau speranţa dezvăluită… care va veni într-o zi.
Părea să fie departe acest vis. Avea un suflet puternic, dar acesta nu o elibera din durerea provocată de lipsa afecţiunii. Mergea acasă ştiind că se poate întâmpla orice neprevăzut, dar mergea cu gândul că ajunge în colţişorul ei, unde va fi bine. Nu cerea mai mult… nu avea prieteni, crezând că nimeni nu ar înţelege situaţia ei. Preferea să trăiască în basmul ei… pe tărâmul întunecat, aşteptând un semn de dincolo…
Zilele treceau repede şi, totuşi, prea încet. Nu s-a gândit niciodată că i-ar fi mai bine dincolo, unde, poate, ar scăpa de durere şi de limitele singurătăţii. Era pregătită să treacă peste orice obstacol al vieţii, gândindu-se că are un scop în viaţă şi locul ei din univers nu şi l-a ales ea. Simţea că e aproape de bariera libertăţii, dar visul o făcea să strige după ajutor, în singurătatea unde ştie că nu o să primească răspuns, necum să mizeze şi pe puterea altcuiva… destinul era al ei, ea singură îl crea.
Uneori, se pierdea cu ochii deschişi în dorinţe copilăreşti, în idile efemere, şi, ea singură, avea puterea să revină la realitate, dar nu regreta.
Îi plăcea să stea singură în parc, pe aceeaşi bancă veche, lângă un salcâm înflorit. Era un miros îmbietor… Privi în jur şi zări o mulţime de flori colorate. Se ridică încet şi se aşeză pe iarbă, între flori multicolore… Zâmbi şi se întrebă: „oare să fie adevărat”? Îşi luă o hârtie şi un creion colorat. Contură o floare roşie şi atunci realiză că speranţa ei era vie. Totul depindea de ea. Viaţa e colorată atunci când tu nu o laşi să se piardă în acel fond mohorât… Simţea că a găsit răspunsul, care a fost, de fapt, mereu acolo. Nu trebuia decât să schimbe decorul, măcar în inima ei. Să privească lucrurile aşa cum sunt, nu să le transpună într-o ramă care să se potrivească „tabloului” ei.
Era o oră monotonă, de desen, când, prima dată a realizat o pictură colorată, la care numai privind atingeai fericirea şi speranţa. Toţi din jurul ei au rămas uimiţi. Ea zâmbea şi spunea: „viaţa e colorată”… Ceilalţi au început să o asculte… rămânând uimiţi de o personalitate puternică, pe care până atunci o considerau pierdută şi ciudată, lipsită de vise şi de dorinţa de a răzbi. De fapt, acestea o dominau, însă fără a şti că ele ar putea începe încă de la acea vârstă. Viaţa ei a continuat să strălucească. Şi-a atins visul de a arăta lumii viaţa prin prisma ei, picturile ei fiind apreciate, ca artă. Însă, în toată viaţa ei, a rămas la 17 ani, continuând să viseze… Speranţa ei încă nu a murit. Dar nu speranţa de a izbuti, ci aceea de a rămâne o fiinţă umană cu vise şi pasiuni.
Singurul lucru pe care l-a avut dintotdeauna şi la care se gândea în fiecare zi era că există măcar o speranţă, măcar posibilitatea să spui sau să arăţi ce simţi, pentru ca, astfel, să te descoperi şi să ajungi la concluzia că răspunsul la orice întrebare este: „eu”.

Nu avem totul, dar avem speranţa că va fi mai bine.
De ce 17? De ce atunci te simţi confuz în raport cu viaţa ta? De ce nimic nu-ţi iese cum ai vrea şi nimeni nu pare să te asculte?
Poate pentru că, deşi ştii deja ce să faci în viaţă, ţi-e frică să nu eşuezi.
Conştientizează-ţi teama, şi mai este doar un pas să treci peste ea. Poate crezi că nimeni nu te ascultă, doar pentru că tu nu îţi asculţi inima până la capăt şi totul îţi iese prost, încercând să faci doi paşi deodată, nu unul… mergi, dar nu eşti conştient că faci încă un pas în viaţa ta… Da, atunci când iei o decizie, încă de la 17 ani, ea îţi poate schimba viaţa.
Aşa că, nu te gândi că eşti un copil, că nu eşti liber… Acum îţi redai libertatea. Şi o faci aşa cum vrei tu, chiar dacă nu eşti conştient de aceasta.
Regula, la 17 ani, este să visezi, integrându-ţi, apoi, visele în realitate, pentru a le putea împlini. Sunt atâtea regrete când realizezi că totul a început prea devreme şi tu erai pradă iluziei… Dar sunt atâtea bucurii când realizezi că, încă din timp, erai visător şi visul era ţelul tău, care aparţine inimii tale. Erai tu… nu o personalitate falsă… te-ai descoperit, ai aflat ce îţi place şi nimic nu ţi-a stat în cale să fii cel mai bun, în ceea ce îţi place să faci.
Nu te opreşte nimeni să visezi! E vârsta la care cu toţii visăm, mai mult sau mai puţin copilăreşte, dar un singur lucru este sigur: alegerea este a noastră. Nu te opreşte nimeni să îţi împlineşti visele, să îţi îndeplineşti proiectele. Dar nu mâine, nu peste un an, dragă adolescentule, e vremea să îţi iei viaţa în propriile mâini!
Nu aştepta ca timpul să decidă pentru tine, iar apoi să vezi cum visul tău se spulberă pentru că ţi-ai aşteptat soarta… TU eşti soarta! Găseşti o puzderie de scuze când nu vrei să faci ceva, dar o mulţime de motive pentru a face acel ceva, dacă îţi place.
Mândreşte-te, ai 17 ani… eşti liber să visezi!
E atât de mare universul, încât visele tale trec orice barieră. Explorează-te pe tine… vei fi uimit de visele tale şi de curajul tău de a fi un „visător”, adică o personalitate cu obiective.
Eşti îngrijorat de viitor, considerându-l nesigur? Nu uita de speranţă. Ea nu moare niciodată… Trăieşte prin…
VISE la 17 ani!

Colegiul tehnic „Alesandru Papiu Ilarian” Zalău

Sursa: www.phoenixmission.org