Obedienţa românului în faţa Vestului este numai aparentă. Românul este, în general, un mare

xenofil – îi admiră şi pe „răsăriteni”, şi pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauză că, având înnăscută smerenia creştină, nu se ştie considera „elită” şi nu-i vine să creadă că în rândurile lui pot exista vârfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt băgate în seamă tocmai de noi) şi se simte inferior unora mult mai puţin merituoşi, dar „străini” (străini de smerenie, însă). De acolo şi cantitatea considerabilă a împrumuturilor lingvistice – în special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decât ale noastre.

Asistăm, acum, la o puternică mişcare de adoptare a unor cuvinte englezeşti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viaţa privată şi cea profesională. Nu aveam termeni adecvaţi pentru a exprima toate noutăţile care au apărut. S-au deschis graniţele teritoriale şi ne-am pomenit într-un câmp de influenţă marcat de extinderea şi la alţii a folosirii termenilor englezeşti. Au fost contaminate şi limbile de largă circulaţie, darămite a noastră. Englezismele sunt, în vremurile noastre, şi o necesitate, nu doar o modă.

Dar, dacă se poate vorbi de „frangleză” şi alte „-gleze”, romgleză nu va fi vreodată. Noi avem o limbă invulnerabilă pentru că are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este făcut dintr-o membrană extrem de elastică (parcă ar fi fost concepută de bătrânii noştri ca o prefigurare a spaţiului informatic-electronic).

Puzderia englezismelor, care pe cei din generaţia mea (aflată, acum, în asfinţitul vieţii) de multe ori îi oripilează (pe mine, la fel) îmbogăţeşte limba română, îi face bine şi o fortifică.

Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Şi primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate să fie şi vreo excepţie). Deci creşte mult inventarul acestui gen pe care nicio altă limbă romanică nu-l conservă, deşi latina l-a avut.

Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural în „-uri” (cu desinenţa legată, provizoriu, prin cratimă: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminaţia neprecedată de linioară: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce înseamnă o adevărată resuscitare a unei caracteristici lingvistice româneşti, ştiut fiind că, de mai demult, se manifestă un curent de înlocuire a acestui plural cu cel în „-e” (simţit ca fiind mai modern şi mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizată, deşi legiferată, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” şi de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar câteva exemple din categoria destul de mare şi, mai ales, prosperă a pluralului „-uri” (activ în secolul al XIX-lea) transformat în „-e”. Tineretul ăsta – pe care mulţi îl vedem superficial, comod, slab instruit şi lipsit de conştiinţă de neam –, dintr-un instinct românesc (că din ce altceva?) reînvie o desinenţă de a cărei rarefiere nu el e vinovat.

Cuvintele împrumutate în timpurile noastre sunt modelate şi mai departe, tot după tipícul gramatical-morfologic românesc. Astfel, le întrebuinţăm în vorbire/scriere declinate şi, mai ales, însoţite de articol nehotărât („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotărât (unele scrise fără cratimă, altele, deocamdată, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curând va dispărea, la toate, linioara, iar grafia englezească se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenţa în paralel a articulărilor proclitică şi enclitică este alt lucru care diferenţiază româna de celelalte limbi romanice; în plus, o deosebeşte şi faţă de latină – limbă fără articol.

Mai mult, encliza şi procliza neprivind numai articularea – toată flexiunea morfologică prin clitice se realizează –, sunt întărite şi alte categorii gramaticale, în special cele care privesc verbul, deoarece şi verbe s-au importat, dar în cantitate mai mică.

Se vede, din toate acestea, cum datorită neologismelor – dominate acum de englezisme – structura limbii noastre este, atât calitativ, cât şi cantitativ, în câştig – prin reluarea unor mai vechi obiceiuri de vorbire şi prin mai intensa afirmare a celor rămase actuale. Putem aduce oricâte englezisme. Dacă le supunem (şi le supunem) gramaticii noastre, ele sunt româneşti, pentru că primesc trăsături româneşti. Le romanizăm atât la nivel morfologic, cât şi sintactic (relaţiile, funcţiile, topica) sau fonetic. Poate că termenul „frangleză” a fost compus în glumă. Dar frangleză poate exista fiindcă morfologia nominală a limbii franceze cunoaşte o variaţiune minimală, substantivele necăpătând alt look, cu excepţia pluralului, dar şi pluralul, majoritar în „-s”, din franceză este acelaşi cu pluralul exclusiv în „-s”, din engleză, nerezultând, în cazul împrumuturilor, vreo acomodare a termenului străin, alta decât fonetică.

Să nu mai vorbim de sfera lexicală – adică de conţinutul semantic – cât de mult are de câştigat. Sinonimia perfectă – ştie oricine – este extrem de rară, poate inexistentă. E exasperant să tot auzi de „job”, dar trebuie să recunoaştem că are un înţeles special faţă de „serviciu”. Jobul denumeşte un loc de muncă pe care nu-l consideri stabil (deşi angajarea se poate face pe termen nelimitat) şi conţine o nuanţă de lucru în domeniu afacerist. Bătrânul „serviciu”, care de multe ori era loc de muncă pe viaţă (mă rog, până la pensionare) sau cel puţin avea perspectiva unui termen lung, evocă o ocupaţie aşezată.

Iar pentru obţinerea unui job (serviciul mai mult se ocupa, decât se obţinea…), nu-ţi mai depui actele sau cererea, nu te mai înscrii la un concurs, ci „aplici”. Sună tare rău verbul în contextul amintit, dar se aliniază şi această opţiune spiritului vorbitorului care a căutat întotdeauna să se debaraseze de compuşi gen „de-gât-legău” sau „de-părete-frecătoriu”. „A aplica” a prins şi pentru că e dintr-o bucată (bucată vocabulară), şi pentru că e (oribil zis!) „în tendinţe”. Se lărgeşte sfera omonimelor, dar, în limite rezonabile, omonimia nu deranjează – gustul pentru mister fiind foarte dezvoltat, la români (atâta doar că „a aplica” sună dizgraţios: un caz particular, însă).

Dacă, la noi, omonimia nu ia, proporţii exagerate, la englezi e catastrofal, pentru că, naţie „superioară”, cu limbă „de circulaţie”, n-o să se coboare să împrumute nici din limbi inferioare, nici din limbi clasice – demodate şi uitate. Nu-i rămâne, englezului, decât să-i zică „şoarece” (engleza n-are nici diminutive) atât unui mic mamifer rozător, cât şi piesei cu care se pune în mişcare cursorul de pe ecranul calculatorului – şi toată terminologia informatică englezească are noţiuni luate din cotidian. Noi, însă, foarte primitori, avem şi „maus” (o vreme, vom scrie „mouse”), şi „şoarece”, şi „şoricel”, şi „şoarece de bibliotecă”. Şarmantă, enigmatică, omonimia, dar uzăm de ea cu măsură.

Aşa că, pasagera pe la noi engleză consolidează limba română şi-i lărgeşte şi mai mult câmpul lexical (şi înainte bogat), mărindu-i puterea de nuanţare în comunicare.

Nu e ceva nou. Au trecut efectiv ori au rămas pe-aici populaţii migratoare, dintre care unele ne-au şi stăpânit – până le-am asimilat pe nesimţite, după ce le-am „smuls” toate cuvintele care ne-au plăcut sau le-am considerat utile. Mai notorii sunt slavii. Ne-a luat cam opt generaţii să-i integrăm, dar ne-am însuşit de la ei şi am adaptat limbii noastre, între multe altele, cele mai poetice şi calde cuvinte (total lipsite de farmec, în limba lor): duh, nădejde, veşnicie – cuvintele apropierii de Dumnezeu.

Apa trece, pietrele rămân.