Vârsta poeziei – Dăinuirea

A apărut ediția online a nr. 201 (octombrie 2021) al revistei „Caiete Silvane”
11 octombrie 2021
IUBIREA CUPRINDE ȘI GÂNDUL VEȘNICIEI
16 octombrie 2021

Vârsta poeziei – Dăinuirea

Dăinuirea! Acesta este țelul visător / înșelător al omului, indiferent de câtă gândire îi mobilează creierul și câtă simțire emană inima lui. Numai că nu tot omul pricepe care ar putea fi mobilul / dinamica ce poate împlini această nemărginită visare / dorință. Doar cei interesați nu doar în plan teoretic de pătrunderea tainelor, că sunt mai multe, mai cu seamă cercetătorii, dar nu numai ei, au formulat opinii ce merită a fi luate în seamă, nu în exclusivitate ca lecturi plăcute și utile, ci îndeosebi ca orientări în hățișul chestiunii.
Între spiritele alese – ca intelect și ca simțire – poeții ocupă un spațiu aparte, nu limitat la nemărginirea lui, cât, mai ales, prin substanța produsului finit: POEZIA. Scria odinioară Victor Hugo într-una din cugetările sale: ,,Întreaga civilizație din trecut sau prezent este patria cea mare a poetului.” Cu o condiție, au spus comentatorii cei avizați: Poetul să fie fiul acelei patrii. Căci, așa cum remarca Ovidius, ,,Renumele pe care-l dă poezia este veșnic.”
Lecturând recentul volum de versuri semnat de Vavila Popovici, cele de mai sus îmi apar ca un argument în măsură să susțină o idee hărăzită și ea dăinuirii. Indiferent de starea psihică a omenirii, creația în general, poezia îndeosebi, își are deja asigurat locul în Veșnicie. Un spațiu generos, în care poate să încapă oricâte valori ar naște omenirea cea care s-a dovedit mereu biruitoare în confruntarea cu răul tot din sânul ei născut. Iar felul în care Vavila Popovici dă piept cu ,,inamicii” pe care viața i-i scoate în față ilustrează faptul că nu violența contra violență este productivă, ci comuniunea omului pașnic cu natura generoasă: ,,M-am îmbrăcat în culorile verzi ale verii, / să mă iubească iarba pământului” (…) ,,Am stat culcată în iarba crudă / și am simțit / respirația pământului sub mine” (…) ,,Marea mea / aș vrea s-adorm pe valurile tale!” (…) ,,Pun întrebări cerului albastru / scăldat în mister și necuprindere” (…) ,,Poeții – cântători ai durerii sufletului” (…) Pădurea leneșă doarme în raze de soare” (…) ,,Privesc imensa oglindă a oceanului. / Ascult răsunetul valurilor / din adâncul apei venind” (…) ,,Valurile mării cântau, pescărușii zburau” (…) ,,Mă aflam din nou la Mamaia…”
Om-pom – o comuniune cu rezonanțe poetice doar?! Nu cumva este o realitate, al cărei miracol / miraj nu a fost încă pe deplin cercetat și descoperit? Poate că da, poate că nu. Eu unul cutez a spune că da, nu s-a descoperit. Dacă, în cazul pomului, transplantarea dă de cele mai multe ori bune rezultate, în privința omului lucrurile nu stau asemănător. Îmi aduc aminte de cele povestite de un fost coleg de gazetărie, care a hotărât să se mute în Israel. După câteva luni numai, fetița lui, care avea doar vreo șapte sau opt anișori, s-a rugat cu lacrimi în ochi: Tată, hai să mergem acasă la noi!…” La cuvintele de lămurire ale tatălui, copila a dat un răspuns înlăcrimat: ,,Da, dar aș vrea să stau la umbra castanului din fața blocului nostru…”
Iar eu fac asemănarea cu autoarea acestor versuri: ,,Peste paiele de fân întinse / amurgul de undeva grăbit. / Inima la fel de tare-mi bate / ca și atuncea când eram copil. / Iubeam pământul înverzit cu ierburi…” Și o rog pe Vavila Popovici să nu-mi ia în nume de rău gestul. Nu vreau să pun sare pe rană. Dimpotrivă. Aș dori să înțeleagă că îi sunt alături, fie și printr-o îndepărtată amintire: în peregrinările prin neasemuit de frumoasa noastră țară – ROMĂNIA – am poposit și în Pitești (unde am și dormit o noapte cu cer înstelat). ,,Orașul meu, cuib al blândelor anotimpuri, / al emoționantelor balade, / al cerurilor curate, cu maluri de râu, / cu dealuri înverzite, cald unduite, / ca niște perne pe care îngerii dorm și visează.”
Dar, apropo de balade… Într-o noapte, neavând alta de făcut, am început să visez…Se făcea că stăteam la taifas cu un moșneag (ca și mine), pe care îl cunoscusem cândva în Sadova Sucevei. Tot îndrugând noi câte-n lună și-n stele, la un moment dat l-am întrebat: ,,Uncheșule, dar prin Bucovina noastră se mai fac doine și balade?” ,,Da’ de unde și cum să se mai facă, dacă nu mai este codru?!” ,,De ce nu mai este, omul lui Dumnezeu?!” ,,Păi, cum să mai fie dacă s-o dus și el în lume alături de feciorii care nici nu mai știu de doină și de baladă, măcar de cele de înstrăinare…”
Celor care, eventual, vor citi aceste rânduri și le vor socoti pe alături de subiect, le fac îndemnul de a citi cartea ,,Vrajă Anotimpului Iubirii”, scrisă cu același har și cu aceeași dăruire de Vavila Popovici. Și să se integreze gestului ei: ,,Copacii înalți și drepți ai pădurii / învăluiți în tainice lumini și umbre, / priveau maiestuos spre spațiul liber ,,albastru” (…) ,,Priveam fermecată armonia din jur, / și ascultam trilurile privighetorilor… / Dintr-o dată, pădurea / de un vânt puternic din locul ei a fost alungată” (…) Umbra ultimului copac plângea, / numele-mi striga.”

Vasile Filip –Iași, octombrie 2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *