FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA SI POLITICA (11) – Nicolaus Copernic

SIMEX ambasadorul Romanei in Rusia si spatiul ex-URSS
13 ianuarie 2020
PEDEPSIREA, RĂZBUNAREA
27 ianuarie 2020

FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA SI POLITICA (11) – Nicolaus Copernic

„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.” – Nicolaus Copernic

Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

 

Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

Pomponazzi s-a născut într-o perioadă de tranziție, când formalismul scolastic își reducea influența asupra oamenilor atât în cadrul Bisericii, cât și în afara ei. Până atunci, dogma Bisericii avea la bază scrierile lui Aristotel, așa cum fuseseră interpretate de Toma de Aquino. Această interpretare era atât de strânsă, încât orice atac la adresa lui Aristotel sau chiar simpla încercare de a redeschide vechile discuții cu privire la problemele aristotelice erau privite ca o erezie periculoasă. În „Despre nemurirea sufletului” Pomponazzi a susținut în mod deosebit că Toma de Aquino și Aristotel au avut opinii diferite cu privire la nemurirea sufletului. Deși Pomponazzi nu a acceptat opinia lui Aristotel în această chestiune, el a argumentat că Aristotel a pledat în mod clar în favoarea mortalității absolute a sufletului. Nu a fost primul care a făcut această afirmație. Din moment ce scripturile dezvăluie că Dumnezeu a făcut sufletul nemuritor, a argumentat Pomponazzi, putem accepta că nemurirea sufletului este adevărată și, astfel, putem depăși limitele rațiunii. (Această dezbatere l-a influențat pe succesorul său la catedra de filozofie naturală din Padova, Cesare Cremonini, care, acceptând ideile lui Aristotel, a ajuns la concluzia opusă a mortalității sufletului.)

Pomponazzi și-a declarat adeziunea la credința catolică, iar primul său tratat filozofic nu a fost condamnat de Biserică, în ciuda controversei pe care a iscat-o. S-a evidențiat din nou principiul că religia și filosofia, credința și cunoașterea, pot fi diametral opuse și totuși pot coexista în teoriile aceluiași gânditor. Acest paradox curios este exemplificat în tratatul „De incantation”, în care Pomponazzi respinge existența demonilor și spiritelor pe baza teoriei aristotelice a cosmosului și, în calitate de credincios creștin, își afirmă credința în existența lor. În această lucrare el insistă emfatic asupra ordinii naturii, a cauzei și a efectului, a creșterii, maturizării și descreșterii. În mod similar religiile apar, se dezvoltă și apoi sucombă. Chiar și creștinismul, a adăugat el (cu mențiunea că vorbea în calitate de filozof), arăta semne de declin. Pomponazzi a murit la Bologna.

Astrologia a constituit o parte interesantă din cunoașterea omului interesat de poziția și mișcările corpurilor cerești. În decursul timpului a evoluat în direcția explicării relației noastre cu cosmosul.

Scriitorul, istoricul și filozoful american Will Durant (1885-1981) vorbind despre Renaștere în imensa sa lucrare, afirma că mania de a cunoaște a viitorului, a dus la proliferarea prezicătorilor de toate felurile – chiromanți, interpreți ai viselor, numeroși astrologi, în special în Italia; aproape orice guvern italian avea un astrolog oficial care stabilea perioadele astrale favorabile începerii unei acțiuni importante. Convingerea că stelele influențează caracterul și acțiunile oamenilor era atât de răspândită, încât profesori de la universități publicau în fiecare an predicții bazate pe astrologie. Și totuși astrologia manifesta o anumită tendință către o abordare științifică, fapt care i-a determinat pe unii oameni cu minți înzestrate, să fie preocupați de această latură, mai târziu considerată a științei. În acea perioadă superstițiile populare au întârziat mai mult dezvoltarea științei decât a făcut-o opoziția Bisericii, este părerea lui Will Durant. Curiozitatea și pasiunea oamenilor înzestrați au dus la progresul științei, a medicinei – partea chirurgicală, a igienei îmbunătățită, a spitalelor construite.

Grecii au fost cei care au sintetizat numeroasele religii și mitologii, elaborând o legătură solidă între cele șapte planete vizibile și marii zei ai Olimpului. Filozofii și învățații greci, ca Pitagora, Platon și Ptolomeu (cel mai important astronom și astrolog al antichității) au simplificat cosmologiile babiloniene, caldeene, indiene și egiptene. Modelul lui Ptolomeu referitor la orbitele planetelor în jurul Pământului a fost valabil încă o sută de ani după Nicolaus Copernic. Ptolemeu care a trăit în al doilea secol al erei noastre, a catalogat mai mult de 1022 de stele și a menționat existența a 48 de constelații într-o lucrare a sa. Aceste 48 de constelații sunt numite „constelații antice” și o parte se folosesc chiar și în prezent.

Până acum 500 de ani, lumea credea că Pământul este centrul universului, motivul fiind destul de evident: Luna orbita în jurul Pământului și nu exista nicio dovadă că Soarele nu făcea același lucru. Planetele puteau fi văzute rotindu-se în jurul Pământului, deși uneori păreau să se întoarcă în drumul lor pentru mai multe săptămâni, dacă nu chiar luni.

Nicolaus Copernic (1473-1543) a fost cel care a propus modelul heliocentric, ce punea Soarele în centrul sistemului solar. A trebuit să treacă un secol pentru a fi demonstrate calculele matematice ale teoriei sale. Astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) a dovedit în cele din urmă, pe baze științifice, teoria lui Copernic. Perfecţionarea telescopului de refracţie de către Galileo Galilei (1564-1642) şi elaborarea teoriilor de bază ale gravitaţiei şi mecanicii de către Isaac Newton (1642-1727) au accentuat şi mai mult această diferență.

Nicolaus Copernic, în poloneză Mikołaj Kopernik, s-a născut în orașul Torun, în nordul Poloniei, și a decedat din cauza unui accident vascular cerebral, în orașul Frombork, tot din Polonia). A fost astronom și cosmolog, matematician și economist, fizician, filozof, medic, artist, preot și prelat catolic.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez. Provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni. După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități din acea vreme.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 – studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica, cultivându-și pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani a obținut titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor a plecat în Italia, unde a început să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a locuit în casa unui matematician, Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolomeu, și a început să se intereseze mai mult de astronomie și geografie. A citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos care, cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui și nu invers, așa că s-a convins de falsitatea geocentrismului lui Ptolomeu. Împreună cu matematicianul la care locuia observă în 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către Lună.

Mai târziu a plecat la Viena, unde a studiat astronomia. După terminarea studiilor, Copernic a ținut prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor a fost acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i s-a acordat în Ferrara titlul de „Doctor în drept canonic”, după care s-a întors în Polonia, unde și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark, efectuând și observații astronomice în turlele orașului. Astfel, între anii 1503 și1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp a redactat un scurt tratat de astronomie „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care a fost publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese „Comentariolus”, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frambork (în nordul Poloniei), face parte din comitetul „Conciliului din Laterano” (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, lucrare retipărită la Nuremberg în 1543 și apoi la Amsterdam în 1617, lucrare care a marcat ruptura dintre concepțiile medievale și cele renascentiste referitoare la lume. A fost publicată cu puțin înainte de moarte, Copernic fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice. Teoriile lui Nicolaus Copernic, expuse în această lucrare au fost condamnate oficial de Papa Paul V, în anul 1616. Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică. Copernic se temuse și amânase publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), deoarece ipoteza lui sosea într-un moment critic, imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de către Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunoscută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), poate și de teamă că ar putea pierde adepți, a condamnat în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Pământul devenise o simplă planetă printre altele. Speculația științifică sau filozofică era pusă mai presus decât Biblia, or, nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de „regina științelor” în timp ce știința însăși – „filozofia”, cum era ea numită în epocă – era considerată „sluga teologiei”, noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia. Încă nu se înțelegea că teologia, știința, filozofia și politica trebuiau să lucreze împreună, fiecare în modul său, pentru binele acestei lumi, pentru adevăr, dreptate și progres.

Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, conform căreia Pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul Soarelui, care, la rândul lui, înconjoară Pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, acesta dându-i forma definitivă și explicația fizică, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

Teoria cosmologică a lui Ptolomeu („Sistemul ptolemeic”) oficial acceptată, concepea existența Universului geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolomeică asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, dar lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu Universul ptolemeic, pentru a putea da anumite explicații.

Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice, atât de uzuale la elita aristocratică a Europei.

Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada studenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic „Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496. În 1542 a scris „Trigonometria Copernici”.

În epoca lui Copernic astronomia și astrologia nu erau încă nici discipline separate și nici nu se bucurau de o respectabilitate diferită. Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele Evului Mediu o mai bună prezicere astrologică, și chiar și la două generații după Copernic, un Kepler sau un Galileo „își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice aristocrației”.

Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv, ci doar conform nesigurei ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că, cu cât mai mult timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de Pământ. Ipoteza lui nu era valabilă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de „coincidența” că acest termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care formase totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de „știința stelelor” în lumea greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele, apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută a triunghiului.

Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei. Astronomia are calea deschisă și în zilele noastre.

Mormântul lui Copernic a fost descoperit abia în anul 2005. Arheologii polonezi au găsit rămășițele unui bărbat în vârstă de 70 de ani, presupus a fi Nicolaus Copernic, într-un mormânt din apropierea Altarului Sfintei Cruci din Catedrala gotică Frombrock. Analizele detaliate au evidențiat faptul că osemintele descoperite aparțin celui considerat părintele astronomiei moderne. S-au comparat mostrele de păr descoperite pe osemintele din Frombork cu două șuvițe de păr din volumul „Calendarium Romanum Magnum”, scris de Johannes Stoeffler în anul 1518, carte aflată pentru mult timp în proprietatea lui Nicolaus Copernic. Șuvițele de păr din carte prezentau o secvență genetică identică cu genomul extras din dintele și firele de păr aflate în mormântul din Frombork.

O minunată statuie a lui Copernic se află în fața Universității din Cracovia.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

20 + 15 =