„Orice zdrobeşte individualitatea este despotism, fie că susţine a aplica voia lui Dumnezeu sau hotărârile oamenilor.” – John Stuart Mill
John Stuart Mill (1806-1873) a fost filozof britanic, economist și susținător al drepturilor femeilor, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX, care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului. S-a născut la Londra. A fost cel mai mare dintre cei nouă copii ai economistului și filozofului utilitar de origine scoțiană și reformator benthamit James Mill (1773–1836) și al soției sale, Harriet, născută Burrow (1782–1854). A luat numele nașului său, al cărui patronaj l-a ajutat să studieze la Universitatea din Edinburgh și mai târziu să-și dobândească averea în Anglia.
Primii ani ai vieții lui John Mill au fost destul de grei, atât din punct de vedere economic, banii din gospodăria Mill fiind mereu limitați, cât și din punct de vedere emoțional. În anii 1800, ambițiile tatălui său pentru o carieră publică au fost în permanență împiedicate de neortodoxia opiniilor sale despre politică și religie. Părinții lui Mill erau o pereche nepotrivită: James Mill, era scufundat în logică abstractă și reformă politică, în timp ce soția sa, recunoscută în tinerețe ca o femeie de o frumusețe și o natură excepțională, a fost redusă treptat la rolul de menajeră. John a crescut în absența iubirii”. Tatăl său era o fire iritabilă, lipsită de tandrețe, în timp ce mama lui, disprețuită oarecum de soț, nu era în măsură să răspundă nevoilor emoționale. John a sugerat, mai târziu, că relațiile erau mai puțin calde și intime decât s-ar fi putut aștepta într-o familie atât de extinsă, și a fost descris de frații și surorile sale ca fiind, uneori, antipatic. Și dacă aceasta a fost adevărat, a putut fi datorat educației greșite a tatălui. Bătrânul Mill a fost discipol nu doar al juristului, filosofului și reformatorului social englez Jeremy Bentham, cunoscut pentru contribuțiile sale în dezvoltarea inițială a utilitarismului, ci și al lui Locke (filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate). Mill bătrânul credea, ca și Locke, că mintea umană a venit pe lume ca o tabula rasa, pe care cunoașterea și dispoziția au fost ulterior gravate de către experiența simțurilor; și au crezut amândoi că comportamentul uman ar putea fi modelat și modificat la nesfârșit prin aplicarea deliberată a psihologiei „asociaționiste”.
Poate că inițial veniturile destul de reduse l-a determinat pe James să întreprindă educația propriilor copii, dar și faptul că descoperise la fiul său cel mare abilități mentale destul de neobișnuite. Încă de la o vârstă fragedă, lui Mill juniorul i s-a cerut nu doar să-și urmeze propria autoeducare, ci să-l ajute pe tatăl său să-i învețe pe cei opt frați. Se cunoaște faptul că doamna Mill îi refuzase lui John o vacanță, pentru că nu putea fi scutit de instruirea copiilor mai mici, iar din scrisorile lui John se constată că și la treizeci de ani, el încă instruia în mod activ doi dintre frații mai mici.
De o precocitate extraordinară, John Stuart s-a consacrat studiilor cu mare pasiune, citind mult. A fost educat, la început, de tatăl său, cu sfaturile și ajutorul filosofului utilitarist Jeremy Bentham. A primit o educație riguroasă și, în mod deliberat, a fost crescut complet separat de alți copii: a început să învețe greaca la vârsta de trei ani, latina la șapte ani, logica la doisprezece și un curs de economie politică la treisprezece ani.
John își amintea că pe la mijlocul anilor 1820 a fost ridicat vălul școlii utilitare. A fost o perioadă în care critica benthamită a dreptului și a guvernului a venit la un loc cu economia politică, metafizica hartleiană și teoria populației lui Malthus, pentru a prezenta ceea ce părea o provocare irezistibilă pentru interesele aristocratice stabilite în societate, biserică și stat. Guvernul a fost constituit dintr-o nouă generație de miniștri reformiști susceptibili la noile curente de gândire, în timp ce în afara guvernului, o școală extrem de articulată de tineri străluciți s-a dedicat strategiilor de anvergură morală, juridică și reformă socială. Dintre acești tineri Mill însuși părea predestinat să fie liderul natural și cea mai puternică forță intelectuală în acel moment. Prima publicație a sa o reprezintă două scrisori apărute într-un ziar în 1822. Fără a-și părăsi studiile, el a intrat în 1823 funcționar la Companiile Indiilor, compania unde lucra tatăl său, rămânând în acest post până în 1858. Din acest an și până în 1868 a fost membru al Parlamentului.
John Mill absorbise utilitarismul lui Bentham și al tatălui său, dar imediat a trecut printr-o criză profundă la vârsta adolescenței (declanșată în 1826). Acest eveniment l-a inițiat pe Mill în devenirea sa ca filozof, a lăsat la o parte ceea ce el numea „un adevărat sectarianism interior”, și a început să se îndepărteze de tatăl său, de Bentham și de raționalismul secolului al XVIII-lea pe care ei îl reprezentau. Se crede că utilitarismului la John Mill a apărut când tatăl său a insistat să rămână acasă, să continue educația copiilor mai mici, să se pregătească pentru o carieră în drept și să-și reia munca ca amanuensis (secretar) al lui James. Cert este că în iarna 1821–1822 el a început să citească pentru barou, a fost instruit privat în dreptul roman și în comentariile lui Blackstone de John Austin și a studiat pentru prima dată teoriile juridice și politice ale lui Jeremy Bentham, publicate în forma lor franceză sub titlu „La traité de législation”. În ciuda presupusei sale educații benthamite, aceasta a fost prima dată când John Mill a întâlnit direct lucrările marelui om și, ulterior, și-a amintit-o ca „o epocă din viața mea; unul dintre punctele de cotitură din istoria mea mentală”. Pentru prima dată „cel mai mare principiu al fericirii”, predat de tatăl său ca o dogmă platonică abstractă, „a izbucnit asupra mea cu toată forța noutății. (…) Sentimentul s-a năpustit asupra mea, toți moraliștii anteriori au fost înlocuiți și aici a fost într-adevăr începutul unei noi ere în gândire. (…) Principiul utilității a dat unitate concepției mele despre lucruri. Acum aveam păreri; un crez, o doctrină, o filozofie … o religie; a cărei inculcare și difuzare ar putea fi făcută ca principalul scop exterior al unei vieți…”, a scris John.
Criza mentală din 1826-27 a constituit o trezire dintr-o stare de adormire sau, poate, de confuzie. Atunci s-a întrebat dacă împlinirea instantanee a tuturor planurilor sale de îmbunătățire umană îi va oferi fericire și o conștiință de sine irepresibilă și a răspuns în mod distinct: „Nu! Inima mea s-a scufundat în mine: toată temelia pe care mi-a fost construită viața a căzut”. A urmat „dezgustul uscat și greu al unei ierni melancolice” în care nu a putut găsi mângâiere în cărți și nu a îndrăznit să-i spună tatălui său suferința. Și din adâncurile depresiei sale, o „mică rază de lumină” a pătruns în întunericul său. Și-a recuperat treptat capacitatea de a simți și a găsit încă o dată plăcere, „nu intensă, dar suficientă pentru veselie, în soare și cer, în cărți, în conversație, în afaceri publice”. Ulterior, el a urmărit o versiune mult modificată a filozofiei hedonismului, hotărând să găsească altfel de fericire.
Comentatorii victorieni i-au suspectat fie oboseala din cauza unui surmenaj prelungit, fie o variantă secularizată a pierderii religioase a credinței, alții – situația unui tânăr care a ieșit din adolescență până la maturitate și care fusese total sigilat de contactul cu sexul feminin. În fine!
A început să studieze scrierile lui Coleridge, poet și filozof englez care a pus bazele romantismului englez, și ale francezului Henri de Saint-Simon, omul politic, economist și socialist, și a început să se asocieze cu discipoli de frunte ai școlii „metafizice”. Coleridge era considerat în anii 1820 ca principalul exponent englez al reacției împotriva filozofiei iluminismului. Mill a respins a priori teoria cunoașterii a lui Coleridge, dar a scris cu căldură despre multe aspecte ale gândirii sale sociale, politice și religioase. A fost de acord cu opinia lui Coleridge că „educația populară disciplinată, o concentrare supra-rațională asupra identității naționale și un principiu puternic și activ al coeziunii” erau cele trei ingrediente indispensabile în menținerea „uniunii sociale”. În anumite scrisori lăuda doctrina Coleridgeană „că este bine ca omul să fie condus; să-și supună atât corpul, cât și mintea îndrumării unei inteligențe și virtuți superioare”, în contrast cu „punctele de vedere înguste și ereziile răutăcioase ale liberalismului individualist”. A continuat să respecte Benthamismul ca ghid al legislației reformiste, dar l-a respins ca fiind complet inadecvat ca teorie etică și psihologică sau drept cadru pentru „luarea în considerare a problemelor sociale mai mari – teoria instituțiilor organice și a formelor generale ale politicii”.
Mill a absorbit de asemenea filozofiile lui Kant și Hegel. Mai târziu, a încercat să citească acești teoreticieni în germană și a constatat că avea deja tot ce i-ar fi putut fi de folos: „je possédais déjà tout ce qu’ils avaient d’utile pour moi”, exprimase el.
Mill a fost profund impresionat de interpretarea pe care părea să o ofere Saint- Simon despre societatea în schimbare rapidă pe care a văzut-o în jurul său. Deși a refuzat în mod oficial să se alăture Saint-Simonienilor (respingerea sectelor dogmatice făcând parte din reacția sa împotriva benthamism-ului), noile credințe ale lui Mill au fost alimentate de vizita sa la Paris în timpul revoluției din 1830 și dezvoltate în continuare în articolele pe care le-a scris în sprijinul agitației în creștere a reformei din Marea Britanie. El a fost intrigat și de posibilitățile intelectuale oferite de o știință socială pozitivistă. A început, în mod firav, să-și imagineze o ieșire din impasul creat de propria sa reacție împotriva benthamism-ului și de discreditare a metodei deductive și anistorice a lui James Mill. Cu toate acestea, înainte ca aceste idei să poată fi dezvoltate pe deplin, viața sa a luat o nouă și neașteptată schimbare sub forma relației sale cu doamna Harriet Taylor, cu care s-a căsătorit în 1831, persoană care s-a dovedit a fi un adevărat sprijin, inclusiv în ceea ce privește munca sa intelectuală. Autobiografia lui Mill, compusă în principal în anii 1850, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa în 1873, a fost un eseu de pionierat în genul literar al autoanalizei psihologice. Ea a fost atent revizuită în momentul scrierii de către soția lui Mill, relatând cu o mare luciditate și certitudine o serie de evenimente cu mai multe fațete, dintre care multe au avut loc cu ani sau chiar decenii mai devreme. Autobiografia a împărțit convenabil viața lui Mill în trei faze de dezvoltare. Prima fază, copilăria și tinerețea sa, au fost dominate de personalitatea, filozofia și teoriile educaționale ale tatălui său. A doua fază a fost criza mentală a bărbăției timpurii, ca rezultat fiind respingerea cel puțin parțială a utilitarismul și căutarea de noi căi de prietenie și iluminare personală în poezie, romantismul german și filozofie. În cea de-a treia fază, orizonturi noi au fost deschise de influența sufletului său pereche, doamna Taylor. La aceste trei faze se poate adăuga perioada în care Mill, după moartea soției sale, pentru o vreme a jucat un rol activ în politica radicală și parlamentară. În această din urmă fază a publicat, de asemenea, seria de scrieri populare despre teoria socială și politică pentru care este cel mai bine cunoscut de către posteritate, mai ales un eseu despre libertate și supunerea femeilor. În toate etapele, interpretul vieții lui Mill se confruntă cu trei întrebări de bază: cât de exactă a fost relatarea din Autobiografie, cât de semnificative au fost evenimentele și influențele pe care le-a analizat și care a fost relația dintre istoria personală a lui Mill și diferitele faze în evoluția opiniilor și ideilor sale?
A decedat în 1873 la Avignon, în Franța, unde murise soția sa cu câțiva ani mai înainte și fusese înmormântată. A fost îngropat așa cum își dorise la Avignon în mormântul pe care l-a construit pentru Harriet. O slujbă modest religioasă a fost efectuată de pastorul Rey, care a infirmat zvonurile despre convertirea pe patul de moarte insistând că Mill a murit, așa cum a și-a trăi viața, ca un agnostic, prin agnosticism înțelegându-se concepția filozofică idealistă care neagă, parțial sau total posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor.
Principalele sale lucrări: Sistemul de logică inductivă și deductive (1843); Principii de economie politică (1848); Despre libertate (1859); Utilitarismul (1861); Auguste Comte și pozitivismul (1865); Aservirea femeilor (1869). Post-mortem i-au fost publicate lucrările: Autobiografie, Natură, Utilitate a Religiei (1873); Theism (1874) și Disertații și Discuții, volumul IV (1875).
Mill a fost o personalitate multilaterală. Pe lângă un gânditor, a fost și un scriitor. A scris tratate de economie și logică, a dezvoltat filozofia utilitaristă și filonul tradiției empiriste engleze și a fost cel mai important dintre liberalii secolului al XIX-lea. A admirat scrierile lui Auguste Comte, chiar înainte de a-l întâlni personal. A început prin a coresponda cu acesta pentru ca mai apoi, peste câțiva ani, să devină un reprezentant marcant al pozitivismul sociologic, afirmându-se ca un propagator al ideilor comtiste în Anglia, în confruntarea cu doctrina organicistă promovată de Herbert Spencer. Din anul 1842 a introdus termenul de sociologie în circuitul sociologic din Anglia.
În morală, John Stuart Mill a adaptat utilitarismul lui Jeremy Bentham într-un utilitarism care consideră fericirea ca scop final al moralei. În politică, a avut poziția unui liberal care nu cerea intervenția statului decât în beneficiul celor slabi și, în special, a femeii.
Ca toți marii săi înaintași englezi, J. S. Mill a fost un empirist. Orice cunoștință, după el, izvorăște din experiență. În lucrarea „Sistemul de logică inductivă și deductivă” arată că principiile logice considerate până atunci de origine rațională, derivă din aceeași origine, sunt scoase din experiență. Chiar matematica cu ramurile ei – aritmetica, geometria și algebra – care par să nu aibă legătură cu experiența sensibilă, se bazează pe experiență, și nu ar reprezenta nici o valoare dacă nu ar fi confirmate de experiență. Puncte, linii, cercuri și pătrate, numere și simboluri algebrice, axiome, definiții și teoreme, sunt toate scoase din experiență. Noi n-am fi știut niciodată că două linii nu pot închide un spațiu, sau că două linii drepte care s-au întâlnit odată, nu se vor mai întâlni a doua oară și vor continua să fie divergente, dacă n-am fi văzut niciodată vreo linie dreaptă în experiența noastră.
Astfel principiul contradicției își are originea atât în experiența internă cât și în cea externă. Experiența internă ne spune că stările sufletești deosebite, precum credința și necredința, nu pot sta împreună în același timp în spirit, iar experiența externă ne spune că „lumină și întuneric, zgomot și liniște, mișcare și repaos, egalitate și inegalitate, și altele, sunt fenomene deosebite și că unul este întotdeauna absent, când altul este prezent”.
Inducția este procedeul prin care noi conchidem că ceea ce este adevărat despre anumiți indivizi ai unei clase, este adevărat despre clasa întreagă, sau că ceea ce e adevărat uneori, va fi adevărat întotdeauna în împrejurări similare. Un principiu scos el însuși pe cale inductivă – mersul naturii fiind uniform – se constată din experiență și prezintă o valoare de probabilitate neavând o exactitate matematică, dar care este folositoare până la proba contrarie.
Mill vorbește despre o lege universal coexistentă întregului câmp al fenomenelor succesive, toate cazurile de succesiune fiind exemple de ale ei: legea cauzalității. Noțiunea de cauză fiind rădăcina întregii teorii a inducției, este necesar ca această idee să fie fixată și determinată cu cea mai mare precizie posibilă, chiar de la începutul cercetării. Singura noțiune de cauză necesară teoriei inducției este aceea care poate fi dobândită prin experiență. Rareori și chiar niciodată, spune el, nu se produce această succesiune între un consecvent și un singur antecedent. De obicei o găsim între un consecvent și o sumă de antecedenți, al căror concurs este necesar pentru a produce consecventul, adică pentru a fi sigur că aceștia vor fi urmați de consecvent. Vorbind în mod filozofic, putem socoti drept cauză suma totală a condițiilor pozitive și negative luate împreună; sau întregul contingențelor de orice fel, care fiind realizate, consecventul urmează în mod invariabil.
În lucrarea „Principii de economie politică” Mill a elaborat o serie de eseuri teoretice privind problemele economice la începutul anilor 1830, dintre care doar unul fusese publicat la acea vreme. În 1844 au apărut ca un singur volum „Câteva întrebări nesoluționate privind economia politică”. Scrierile lui Mill despre teoria economică au demonstrat preocupările sale de bază atât ca filozof social, cât și ca teoretician al metodei științifice. Acestea au fost, în special, speranța sa de a sintetiza „legile” societale universale cu faptele pestrițe ale istoriei; preocuparea sa de a concilia necesitatea cu autonomia umană și liberul arbitru; și credința sa că avansul cunoașterii necesită un grad ridicat de abstractizare conceptuală artificială. În eseuri afirma că urmărirea rațională a bogăției ar putea fi izolată ca sursă a comportamentului uman, că economia este un sistem integrat de autocorectare și că distribuția recompenselor a fost determinată inexorabil de disponibilitatea celor trei factori principali de producție (teren, muncă și capital). În concordanță cu aceste puncte de vedere, primele sale eseuri au condamnat toate formele de expansiune monetară care nu sunt garantate de rezervele de aur; a negat posibilitatea de a „crea” în mod deliberat locuri de muncă fie prin cheltuieli guvernamentale, fie prin extinderea consumului privat; și a apărat principiile „testului la locul de muncă” și „eligibilitatea mai mică” ca garanții indispensabile ale stimulentelor raționale de muncă, promovate de noua lege anemică din 1834.
Dezbaterea recurentă despre condiția muncii a fost totuși creuzetul care la mijlocul anilor 1840 l-a convins pe Mill să încerce să scrie o operă extinsă. Suferințele claselor muncitoare din timpul „anilor patruzeci” au condus la numeroase atacuri revoltate asupra economiei politice de către conservatori, socialiști și filantropi creștini, care au condamnat doctrinele sale asupra determinismului malthusian și a neintervenției politice. Într-un articol intitulat „Revendicările muncii” Mill a respins criticile celor care, ar fi dorit să readucă clasele muncitoare la supunere feudală, fiind tulburat de faptul că „modul greu și abstract de a trata astfel de întrebări a adus discreditarea economiștilor politici și le-a permis celor care greșesc să pretindă un credit exclusiv pentru un sentiment înalt și binevoitor”. Hotărât să salveze economia politică de această discreditare, el a început să lucreze pentru a compune marele său tratat „Principiile economiei politice”, cu unele dintre aplicațiile lor la filozofia socială, publicat la începutul anului 1848.
Principiile lui Mill au reafirmat în mod substanțial teoremele despre condițiile optime pentru producție, circulația banilor și utilizarea pământului, a forței de muncă și a capitalului pe care le învățase de la tatăl său și economistul englez Ricardo. La fel ca ei, el a descris legile economiei politice, nu ca fundament ideologic al aranjamentelor economice actuale, ci ca o știință critică, progresivă, știință care – dacă ar fi pe deplin încorporată în politică – ar fi dizolvat bastioanele feudalismului și monopolului care încă dominau multe domenii ale vieții economice. La fel ca predecesorii săi, el și-a asumat un cadru global pentru evaluarea avantajului comparativ; și, ca și ei, el a prevăzut că eliminarea tuturor impedimentelor legilor economice adevărate trebuie să conducă în cele din urmă la apariția unui „stat staționar”. Dar, după cum sugerează titlul său, Principiile stabilesc aceste legi într-un context social mult mai deschis decât fusese folosit de predecesorii lui Mill. Acesta a sugerat, de exemplu, că nu există nimic de temut în eventualul stat stabil, deoarece ar putea apărea numai după abolirea prealabilă a monopolurilor, care ar fi pus capăt inegalităților structurale – spre deosebire de meritorii – de venituri și bogăție. (era ceva cu totul diferit de „starea staționară chineză” pe care Mill urma să o deplângă ulterior în scrierile sale politice). Mill a susținut, de asemenea, că anumite trăsături ale dreptului economic – cum ar fi tendința salariilor de a nu crește permanent peste subzistență – ar putea fi ocolite prin îmbunătățiri ale organizării sociale și prin creșterea capitalului uman. Astfel de evoluții au fost prezise cel mai clar în capitolul „Despre viitorul probabil al claselor muncitoare”, pe care Mill l-a atribuit inspirației lui Harriet Taylor. Acest capitol a reiterat respingerea de către Mill a afirmației filantropilor că îmbunătățirea economică depinde de îndeplinirea obligațiilor personale de la bogați la săraci. A admis atracțiile „unei forme de societate abundente în atașamente personale puternice și auto-devotament dezinteresat”, dar a ajuns la concluzia că epoca guvernării paterne – „întregul țesut al influenței patriarhale sau senioriale” – era acum irevocabil trecut. Ziarele au semnalat că „săracii nu mai pot fi tratați ca niște copii”. Calea de urmat nu consta în filantropie și obligație personală, ci în educație, asociere și cooperare.
Din momentul publicării, Principiile lui Mill au fost apreciate de public. Totuși Mill a susținut mai târziu că, dacă el și Harriet ar fi anticipat schimbările de opinie publică care au avut loc în acel an, ar fi compus principiile în termeni mult mai ambițioși și „socialiști”; și cu siguranță a treia ediție a anului 1852 a fost mult mai explicită cu privire la amploarea deplasării lor către teme precum parteneriatul cooperativ, proprietatea comună asupra proprietăților funciare și relele. „împărțirii rasei umane în două clase ereditare, angajatori și angajați”. Cea de-a treia ediție a dezvoltat, de asemenea, mult mai pe deplin o temă la care se face referire doar cu trei ani mai devreme, a paralelelor dintre servitutea muncitorilor sub producție capitalistă și „despotismul patriarhal” impus celor, în majoritate femeilor, care erau limitate la preocupările gospodărești ale casei. Cu toate identificările crescânde a lui Mill ca socialist, au existat puține schimbări în punctul său de vedere cu privire la rolul statului, pe care l-a văzut limitat în mare măsură. Edițiile ulterioare și-au elaborat ideile cu privire la exportul de capital (necesar în țările avansate pentru a contracara randamentele în scădere) și teoria impozitării (opusă impozitului progresiv pe venit ca fiind susceptibil de a reduce stimulentele, dar în favoarea unor taxe grele asupra terenurilor, valorilor de dezvoltare și bogăția moștenită). O ediție din 1865 a extins în mare măsură discuția despre experimentele recente ale clasei muncitoare în cooperare, societăți prietenoase și auto-ajutorare; iar revizuirea finală din 1871 a inclus o trimitere provizorie la abandonarea doctrinei economistului englez David Ricardo asupra fondului salarial, care a negat posibilitatea unei creșteri artificiale a salariilor reale. Mill a remarcat ulterior că vremea nu era încă coaptă pentru încorporarea deplină a acestor linii de gândire într-un tratat general de economie politică. Dar revizuirile sale au fost citite pe scară largă drept un aspect al sindicalismului militant și a fost obligat să demisioneze din clubul ultra-ortodox de economie politică la care se alăturase cu patruzeci de ani înainte.
Lucrarea „Despre libertate” este unul dintre textele de referință ale doctrinei liberale, reprezentând, în fond, un tratat despre libertate. Cartea explorează natura și limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana își face rău. Sunt excluși din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăților mintale). Se poate remarca faptul că filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acțiune nu poate fi restricționată pentru că încalcă o convenție morală a unei societăți.
Cu privire la obligația statului de a interveni în nașterea și creșterea copiilor. Mill exprimă: „Încă nu este recunoscut faptul că a aduce pe lume un copil fără a-i oferi o pregătire corectă pentru a fi capabil nu numai să-și procure hrana pentru trup, ci și instruirea și pregătirea intelectuală, este o crimă morală, atât împotriva urmașilor cât și împotriva societății; atunci când părinții nu își îndeplinesc această obligație statul ar trebui să-și asume, pe cât posibil, sarcina părinților”.
Mill a apărat libertatea de exprimare, aceasta fiind o condiție necesară pentru progresul intelectual și social. Nu putem fi niciodată siguri, afirmă el, că o idee nespusă nu conține elemente utile. De asemenea, va fi susținut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din două motive. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte vor fi continuu susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevărate; fiecare trebuie să înțeleagă de ce aderă la un anumit set de idei.
Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorința de a-i impune concepții ale altora cu privire la modul de viață ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucât „asupra lui însuși, (…) individul este suveran”. În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai multe de câștigat dacă respectă libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli și nu după norme impuse din exterior.
Singura libertate care merită acest nume este aceea de a ne urmări propriul nostru bine in felul nostru propriu, atâta vreme cât nu încercăm să-i privăm pe alții de drepturile lor sau să le stânjenim eforturile de a le obține.
În lucrarea „Utilitarismul” Mill explică faptul că utilitarismul este perfect compatibil cu principiul utilității a recunoaște că unele genuri de plăcere sunt mai dorite și mai de valoare decât altele. Și că aprecierea plăcerii ar fi absurd să fie apreciată numai din punct de vedre cantitativ. Cei care cunosc mai multe plăceri, preferă un fel de existență care întrebuințează facultăți mai înalte: nici un om inteligent n-ar consimți să fie nebun, nici un o persoană instruită n-ar consimți să fie un ignorant, etc. „Și dacă ne putem îndoi că un caracter nobil este în totdeauna mai fericit prin noblețea lui, nu poate fi nici o îndoială că el îi face pe ceilalți oameni fericiți și că lumea în general câștigă imens prin el.” Așadar, utilitarismul își poate atinge scopul prin cultivarea generală a nobleței caracterului, chiar dacă fiecare individual ar profita de noblețea celorlalți, iar a lui proprie ar fi, în măsura în care este vorba de fericire, un simplu rezultat al acestui profit.
Crezul utilității, spune el, susține că acțiunile sunt corecte dacă tind să promoveze fericirea și incorecte dacă tind să promoveze reversul fericirii. Subliniază că „principiul nu e susceptibil de dovezi raționale, dar pot apărea considerații menite să determine intelectul și acesta este echivalentul dovezilor. […] Fericirea este dezirabilă și dovada o găsim în faptul că oamenii o doresc; binele fiecărei persoane este o fericire pentru ea și, ca atare, fericirea generală reprezintă binele tuturor persoanelor luate laolaltă”. Ca atare scopul este o existență pe cât posibil lipsită de durere și bogată în bucurii, la care trebuie să se adauge obișnuința de analiză a propriei conștiințe, și de auto observație. „Conform părerii utilitariste, scopul acțiunii omenești este de asemenea modelul moralității; iar aceasta, la rândul ei poate fi definită cu regulile și perceptele conduitei omenești prin observarea cărora o existență, precum este aceea pe care am descris-o, poate fi asigurată, prin cea mai mare extindere posibilă, omenirii întregi și nu numai ei, dar atât cât permite natura lucrurilor, întregii creații dotate cu sensibilitate.”
În lucrarea „August Comte și pozitivismul”, curent filozofic care admite că singura cunoaștere autentică este cunoașterea științifică cu date primite de la simțuri ca dovezi empirice, John Stuart Mill, se dovedește a fi continuatorul celui care a întemeiat acest curent, dând consistență programului, revizuindu-l și amplificându-l.
Adevăratul spirit pozitiv constă mai ales în a vedea pentru a prevedea (voir pour prévoir), în a studia ceea ce este spre a conchide asupra a ceea ce va fi, potrivit dogmei generale a invariabilității legilor naturale. Mill susține că și în cazul științelor sociale, în limite practice și ale unei aproximări a adevărului, sunt posibile verificări ale predicțiilor astfel încât, în cele din urmă, să putem corela deductiv legile empirice cu legi generale. Drept urmare, în aceste limite, vom putea stabili acele legi universale ale naturii umane pe care se bazează toate celelalte enunțuri cu caracter de generalitate. Ulterior, în eseul Auguste Comte și pozitivismul, Mill operează cu încadrări istorice similare cu acelea propuse de Comte. Publicat în anul 1865, în anul următor apariției ediției a doua a Cursului de filosofiei pozitivă al lui Auguste Comte, acest studiu se constituie într-o analiză critică de profunzime a concepției filosofului francez. El a argumentat că, la fel cum lumea fizică operează în funcție de gravitate și de alte legi absolute, societatea și-a dezvoltat în continuare pozitivismul într-o Religie a umanității.
Mill a fost o legendă națională cu mult înainte de moartea sa, simultan venerat și deplâns de un număr mare de concetățeni. A fost numit și „Sfântul raționalismului”. Într-una dintre lucrări afirma: „Materia poate fi privită ca o posibilitate permanentă de senzații. Dacă cineva mă întreabă despre credința mea în materie, îl întreb la rândul meu, dacă acceptă această definiție a ei. Dacă da, atunci eu cred în materie (…) În oricare alt înțeles dat materiei, nu cred însă în ea. Afirm totuși cu încredere că această concepție a materiei cuprinde întregul înțeles, care se leagă de ea pentru lumea comună, afară de teoriile filosofice și uneori de cele teologice…”
Scrierile sale despre etică și religie aveau să fie o forță puternică pentru a transpune credința religioasă în sfera pur privată și a genera o cultură omniprezentă a „agnosticismului”. Cu toate acestea, spunea: „Un om cu o credință egalează forța a nouăzeci și nouă care au doar interese”.
În lucrarea „Supunerea femeilor”, Mill denunță orice tiranie asupra individului, cu atât mai mult tirania majorității. Consideră că individul este suveran peste propriul trup și spirit. Este o idee extrem de importantă pe care studiile de gen au extrapolat-o în dreptul femeii de a hotărî asupra propriului trup, inclusiv în ceea ce privește continuarea sarcinii, nașterea. Individul, în opinia lui, este mai important decât orice instituție (stat, biserică, familie tradițională). Libertatea individuală este impusă de drepturile și interesele celorlalți și singurele limite ale acestei libertăți sunt ceilalți.”
Membru al Partidului Liberal și autor al lucrării feministe timpurii, Mill a fost, de asemenea, al doilea membru al Parlamentului care a cerut votul femeilor după Henry Hunt (politician și orator al Regatului Unit), în 1832.
Căsătoria a două persoane cu facultăți cultivate, cu opinii și țeluri identice, între care există cel mai bun tip de egalitate, o asemănare a puterilor și a capacităților de superioritate reciprocă o concepea așa încât „fiecare să se poată bucura de luxul de a-l privi pe celălalt cu respect și de-a avea plăcerea de a conduce și de a fi condus în alternanță cu celălalt pe drumul dezvoltării… […] Pentru cei care o pot concepe, nu există necesitate; pentru cei care n-o pot concepe, apare ca visul unui entuziast”. Fiindcă, spunea Mill, „plăcerile animalice nu se potrivesc cu viziunea ființei umane cu privire la fericire”.
Printre filozofii români care s-au opus viziunii lui Mill a fost filozoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) care a sesizat cu precizie punctul nevralgic al empirismului idealist, și anume acela că senzațiile se integrează în experiența noastră, fără a fi produse de ceva din afara lor: „Negarea existenței obiective, independente de noi, contrazice condiția fundamentală a inteligenței noastre – necesitatea de a gândi totul sub formă de relație, or suprimând unul din cei doi termeni indispensabili ai relației, nu mai poate fi gândită lumea (reducându-se obiectul la subiect)”. Negulescu a încercat să demonstreze că empirismul poate fi întemeiat chiar dacă admitem existența unui absolut incognoscibil în sine. Gânditorul român afirmă că nota esențială a existenței obiective este însușirea de a fi o forță, ea fiind cauza care produce toate schimbările, mișcările. Și întrucât știința a demonstrat că „întreaga lume fenomenală e un sistem de mișcări” vom concepe „existența incognoscibilă, cauză a lumii cognoscibile, ca o forță, iar lumea cognoscibilă ca o manifestare a acestei forțe”.
Tot Negulescu ajunsese la concluzia că în cercetarea sistemelor filozofice e necesar să se ia ca punct de plecare biografiile celor ce au conceput aceste sisteme, spre a cunoaște temelia personalității lor, situându-le bineînțeles „în cadrul istoric în care au trăit și au lucrat ei”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord