Care om obişnuit ar putea să spună că nu a trecut în viaţă prin probleme de tot felul, unele mai mari, altele mai mici, dar totuşi probleme? Cine dintre noi nu a avut zile când i se părea că a ajuns la capătul puterilor, că existenţa pe care o duce seamănă cu o fundătură, că pe strada sa,
soarele nu va mai răsări niciodată? De câte ori a trebuit să strângem din dinţi şi să mergem mai departe, repetându-ne că mai e şi mâine o zi, că totul este să nu ne dăm bătuţi şi să nu abandonăm speranţa? Aşa a făcut şi continuă să facă şi Ioana Dumitriu, o cunoscută violonistă din Phoenix, Arizona, un om care în ciuda previziunilor sumbre ale medicilor, luptă cu un diagnostic cumplit, refuzând să accepte ideea celorlalţi că nu se mai poate face nimic. Ioana Dumitriu nu este genul de om care să nege sau să ignore gravitatea bolii de care suferă, însă este capabilă să îşi redirecţioneze gândurile, voinţa şi sentimentele spre a-şi crea un plan de bătaie şi a-şi menţine un echilibru interior care să o ajute să nu renunţe. Pentru ea, viaţa a fost de altfel, asemenea unui carusel, marcată încă din copilărie de suişuri şi coborâşuri, de complicaţii şi răsturnări de situaţii, ce alternau cu perioade de acalmie, când apele păreau că se mai liniştesc, cât de cât.

Se spune că în general, copiii calcă pe urmele părinţilor şi acest lucru s-a dovedit a fi adevărat şi în cazul doamnei Ioana Dumitriu, chiar dacă de data aceasta avem de-a face cu părinţi adoptivi. Personalitate marcantă, violonistă de elită, membră de aproximativ trei decenii în orchestra majoră “Phoenix Symphony” din Arizona, Ioana Dumitriu a fost prea puţin cunoscută în comunitatea românească din zona metropolei Phoenix şi poate aşa ar fi şi rămas, pe nedrept însă, dacă o veste nefericită nu ar fi adus-o anul acesta, în centrul atenţiei publice. Diagnosticată în aprilie 2008, de medicii oncologi din Scottsdale, Arizona, cu cancer metastatic la sân, celebra violonistă nu a încetat să lupte, depăşind cu optimism şi curaj barierele unei realităţi sumbre şi asumându-şi responsabilitatea de a refuza tratamentul convenţional (chimoterapie), în favoarea celui alternativ.

Născută în 1950, într-o familie săracă din Bucureşti (Cruceru), Ioana Dumitriu va contacta, la doar cinci ani, pneurezie, o boală datorată malnutriţiei, astfel că pentru a primi o îngrijire “mai bună”, părinţii o vor lăsa la ţară, în grija bunicilor. Nu mult după aceea, viitoarea violonistă va avea şansa să fie înfiată de familia Farcaş, intelectuali maghiari din Bucureşti, care, aflând de situaţia ei, decid să îşi mărească familia cu încă un membru. Aşa se face că la şase ani, viaţa Ioanei Dumitriu va lua o cu totul altă întorsătură, noul mediu urmând să îi schimbe radical stilul de viaţă, întrucât părinţii adoptivi, care sunt oameni cu dragoste de artă, mama Ioanei fiind pictoriţă, se gândesc la o carieră muzicală pentru fiica lor.

Cu toate că în urma unei infecţii, la vârsta de şapte ani Ioana îşi pierde complet auzul la urechea dreaptă, familia Farcaş nu renunţă la ideea ca fiica lor să facă muzică. Fata va frecventa în paralel, şcoala normală şi pe cea elementară de muzică, şi nu doar că va avea rezultate performante, dar deja după primul an de pian, în urma susţinerii unui examen foarte greu, profesorii vor da verdictul: Ioana este prea talentată ca să rămână la pian, de aceea, ar putea încerca să studieze un instrument cu coarde, care este mult mai complex şi mai dificil. Părinţii se conformează şi fetiţa ajunge să o ia de la capăt, de data aceasta însă, la vioară.

Pentru că nimic nu este mai important decât viitorul copilului lor, mama şi tata îi cumpără Ioanei o vioară “Stradivarius” şi o duc la concerte simfonice, pentru a o forma, însă profesorii susţin în continuare că fata “are talent, dar nu vrea”, lucru normal, dacă ne gândim că pentru ea, şcoala de muzică era un adevărat chin, iar vioara venea în conflict cu stilul ei de viaţă şi cu libertatea pe care şi-o dorea. Nici chiar severitatea părinţilor nu s-a dovedit a fi de vreun folos, pentru că Ioana nu intenţiona să facă vioara, ci să devină medic.
La 16 ani, Ioana descoperă că de fapt, este adoptată de familia Farcaş şi ajunge să aibă unele neînţelegeri cu cei doi soţi, până acolo încât îşi manifestă făţiş, nemulţumirea: “Voi nu sunteţi părinţii mei, şi deci, nu trebuie să ascult de voi”. În replică la rebeliunile ei, aceştia declară că nu au de gând să o sprijine financiar, fără a se ţine însă vreodată, de cuvânt, Ioana rămânând şi pe mai departe, preocuparea lor de căpătâi. Pe de altă parte, adolescenta le face o vizită părinţilor naturali, cu care va petrece câteva ore, motivându-şi absenţa de acasă printr-un pretext nevinovat – vrea să se plimbe prin parc. Însă totul se opreşte aici, pentru că drumul spre periferia Bucureştiului, unde locuiau cei ce îi dăduseră viaţă şi contrastul dintre existenţa pe care o duceau ei şi mediul în care trăise ea până atunci, o fac să înţeleagă că rădăcinile pe care tocmai şi le găsise o vor trage în jos, iar problemele ei nu vor avea nici pe departe o rezolvare în acest mod.

“Repetiţia este mama învăţăturii” spune un vechi proverb şi evident că de acum înainte, Ioana, care îşi dă seama că sosise momentul unei decizii, va lua în serios vioara, fiind extrem de interesată de analiza muzicii, disciplină pe care o ignorase în trecut. Are şansa să studieze cu profesori de valoare, ca Modest Iftinchi, care va şi deveni de altfel, cadru didactic la conservator, călăuzindu-i paşii pe tot parcursul facultăţii. Sub îndrumarea lui şi după multă muncă asiduă, Ioana va absolvi Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, în 1973 şi se va şi căsători în acelaşi an, cu Dan Dumitriu, violist, pe care îl cunoaşte în 1969, pe când acesta era la fel ca şi ea, student la muzică. Vor avea împreună trei copii – o fată, Monica, născută în 1975 şi doi băieţi, Roger John şi Robert Daniel, primul venit pe lume în 1983, iar al doilea, în 1988. De asemenea, ar trebui amintit că Ioana o are colegă, la Academia de Muzică, pe renumita violonistă Silvia Marcovici, o persoană care a dat întotdeauna dovadă de un tact si o delicateţe deosebite.

Proaspăt licenţiată, Ioana Dumitriu va da audiţie la Filmarmonica de Stat “George Enescu”, o adevărată probă de foc pe care o va trece cu succes şi va începe o serie de turnee în străinătate. Este o perioadă cu un program încărcat, cu repetiţii zilnice, sub bagheta violonistului Ion Voicu, dar şi momentul formării ei ca muzician de orchestră. Tabloul este complet acum, pentru că Ioana concertează la Ateneul Român, în cea mai bună orchestră, iar soţul ei, Dan, cântă în orchestra Radioteleviziunii Române. De altfel, în anul de graţie 1979, acesta va fi trimis într-un turneu în Italia şi odată ajuns la Veneţia, îşi anunţă soţia că este hotărât să nu mai revină în ţară. De la Veneţia, Dan Dumitriu pleacă mai departe şi nu se opreşte din drum decât atunci când în sfârşit, pe 30 august, 1979, “ajunge acasă”, la Boston, Massachusetts in SUA. În mai puţin de un an, Ioana şi Monica i se vor alătura, pentru a începe o nouă viaţă, de data aceasta, în libertate.

Schimbarea majoră se va produce în 1981, când Dan, pe atunci muncitor într-o fabrică, află de “Phoenix Orchestra” din Arizona, la vremea aceea o simplă orchestră regională, care avea locuri disponibile la vioară şi violă. Soţii Dumitriu se angajează şi doi ani mai târziu, în 1983, “Phoenix Orchestra” are deja un nou statut, acela de orchestră majoră, de profesionişti, schimbare ce i se datorează în special directorului muzical Theo Alcantara.

Din acest moment, Ioana şi Dan Dumitriu se pot considera un cuplu de oameni norocoşi, pentru că experienţa lor în muzică în Statele Unite nu se limitează doar la a face parte dintr-o orchestră oarecare, aşa cum sunt mii de acest fel dincolo de ocean, ci dintr-una din cele 35 de orchestre majore ale lumii noi. Providenţa le deschide calea şi le pune la îndemână şansa de a-şi împlini vocaţia, ca membri într-o orchestră cu renume din Statele Unite, astfel că cei doi soţi vor traversa acum o perioadă fericită, marcată de proiecte noi şi schimbări pozitive.
Însă viaţa este pragmatică, iar suişurile şi coborâşurile ei, paradoxale şi de multe ori, de neînţeles. Tot ceea ce contează până la urmă este să ştii să alegi să nu te dai bătut atunci când lucrurile scapă pe neaşteptate de sub control şi te iau pe nepregătite. Într-o perioadă de maximum, când pentru familia Dumitriu totul mergea ca pe roate şi şansa părea să le surâdă, iar succesul făcuse casă bună cu cei doi, perspectiva se schimbă şi pentru Ioana începe cea mai dură luptă de până atunci. Pe scurt, în 2001, în urma unei mamografii, medicii observă un nodul tumorar incipient, pentru ca trei ani mai târziu, să fie diagnosticată cu cancer mamar. Lucrurile se înrăutăţesc şi în aprile anul acesta, cea care a cântat timp de trei decenii în “Phoenix Orchestra” din Arizona, află că suferă de cancer metastatic.
Conştientă că pentru ea nimic nu este mai de râvnit decât sănătatea, Ioana Dumitriu, o fire optimistă, nu se lasă totuşi, intimidată de boala aceasta cumplită şi, refuzând tratamentul convenţional, care constă în chimoterapie, începe pe cont propriu, o adevărată muncă de cercetare despre tratamentul alternativ, pe care îl şi adoptă, de altfel. Ioana se documentează, culege informaţii şi constată într-un final, că tratamentul alternativ este mai eficient decât medicina convenţională, chiar dacă în general, asemenea terapii complementare nu sunt încurajate de lumea medicală.

Este de salutat în acest context, iniţiativa renumitei violoniste, care, asumându-şi responsabilitatea, a adunat toate aceste date pe un site personal, pentru ca şi alţii să aibă acces la ele, prin urmare, toţi cei interesaţi pot citi mai mult despre medicina naturistă pe www.mustcuretheincurable.com.

Un fapt deloc de neglijat este şi acela că la ora actuală, metoda convenţională de tratament este acoperită de companiile de asigurări de sănătate, în schimb cine se decide pentru terapia alternativă trebuie să ştie că nu are de ales, va scoate bani din propriul buzunar pentru a-şi acoperi cheltuielile.

În prezent, tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmează o data pe săptmână în Mexic, deoarece aici costurile sunt mai reduse, se pare că începe să dea roade, întrucât testele efectuate arată că jumatate din tumori s-au retras deja. Ioana a început să întrevadă noi raze de speranţă şi să privească cu optimism spre viitor. Aşa după cum ne-a mărturisit într-un spirit de glumă, dacă va reuşi să câştige în lupta cu această boala, are toate şansele să fie invitată în emisiunea lui Oprah Winfrey, vedeta de televiziune care şi-a recunoscut deschis teama că într-o zi va fi atacată de o boală necruţătoare, care i-ar putea cauza moartea. Până atunci însă, mai sunt de trecut încă multe zile şi nopţi, care probabil îi vor aduce Ioanei experienţe noi, ce vor înscrie în traiectoria vieţii ei bucurii, dar şi eşecuri, victorii în confruntarea cu boala, însă şi nelinişti, temeri şi momente de cumpănă, când va trebui să îşi demonstreze în primul rând sieşi că are puterea să îşi înfrângă adversarul. Soluţia cea mai bună pentru Ioana şi pentru cei care la fel ca şi ea au de depăşit o situaţie ce pare la prima vedere imposibilă este să îşi amintească mereu că nu sunt singuri, că nici o cale nu este complet şi definitiv închisă, că au mai rămas oferte nefăcute din partea vieţii şi că în asemenea împrejurări nimic nu este de negociat. Luciditatea şi realismul sunt calităţile Ioanei, de aceea pentru ea, totul sau nimic înseamnă că este dispusă să încerce performanţa de a merge până la capăt, ignorând faptul că pe lume există cuvinte ca renunţare, scepticism sau dezamăgire. Ioana îşi doreşte să învingă, nu pentru a ajunge vedetă, ci pentru că are o relaţie specială cu viaţa. Iar viaţa o va răsplăti cu siguranţă.

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona