„A trăi fără speranță înseamnă să încetezi să trăiești.” – Feodor Dostoievski

Anii trecuți am scris un eseu intitulat „Speranța se construiește”. Astăzi a sosit momentul să ne amintim de Speranță, fiindcă ea este cea care ne dă putere, acționând ca o energie a sufletului. Este un vis pe care-l avem cu ochii deschiși, și pentru a fi înfăptuit avem nevoie de voință care este însoțită de răbdare, inteligență și curaj. Ca atare, voința este o forță care imprimă o mișcare, ea putând fi greșită dacă este grăbită, haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens.
Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Fiecare om speră să fie fericit. Speră, iar cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.
Într-o luptă poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți să te afli în pragul de a pierde, sau a pierde cu adevărat; dar mai poți încerca, mai poți din nou spera, fără de speranță neputând, în final, câștiga. Și ceea ce este important este ca lupta să fie făcută în spiritul adevărului și al dreptății.
Un scriitor american spunea că „cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și când se părea că nu mai este nici o speranță”. Iar Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).
Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Reprezentantul existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – având o filozofie marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea „Cu ușile închise” imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Fiindcă, nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană, Sartre fiind un existențialist care a respins existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.
Or, Speranța este una dintre virtuți. Virtutea creștină înseamnă tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința continuă asupra răului. Ea trebuie să stăpânească întreaga ființă a creștinului și să-i fie întotdeauna podoabă a sufletului.
Scriitorul român Octavian Paler cerea poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.
Să fim atunci toți poeți și ai anului ce vine 2021! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică, că nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Deoarece se spune că Speranța trebuie construită, ea poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, și să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate și dăruire.
Omul nu trebuie să viseze și să rămână pasiv, ci trebuie să și acționeze în dobândirea dorinței sale, a idealului său. Iar idealul său se va însuma idealului colectiv, întru binele societății în care trăim.
În viață, individul se lovește de tot felul de obstacole, de greutăți. Existența ne este un șir de victorii și eșecuri, iar ființa umană nu poate rezista decât dacă găsește în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaștere este tocmai speranța. Renunțarea la lupta cu viața, incapacitatea de a depăși deznădejdea amenință evoluția ființei și chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranța deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acționează salvator.
Cuprins de speranță, omul alungă teama răului din viața sa. El va înțelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniștea vieții lui și că spiritul său va renaște datorită acestei lumini.

Astăzi 14 noiembrie, Președintele Donald Trump, cel „care are abilitățile necesare unui lider” – după cum s-a exprimat un important vorbitor – , a ținut un discurs impresionant, în care a menționat: „Aș dori să ofer poporului american o actualizare a eforturilor noastre de a proteja integritatea alegerilor foarte importante din 2020…” A subliniat faptul că: „În America nu ne închinăm guvernului, ci lui Dumnezeu. Libertatea noastră religioasă este înscrisă în Primul Amendament din Cartea Drepturilor Omului. Fondatorii Americii L-au amintit pe Creator de patru ori în Declarația de Independență. Benjamin Franklin le-a amintit colegilor din Convenția Constituțională să înceapă plecând capul în rugăciune. Eu vă reamintesc că vom reîncepe să spunem Crăciun Fericit din nou”.
Referindu-se la Presă, Președintele a afirmat că „Presa s-a autodistrus pentru că a exagerat, și nu ne va împiedica să câștigăm Casa Albă”.
Un alt scriitor, poet afroamerican, Langston Hughes (1902-1967) sfătuia: „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare.”
Să sperăm fiecare dintre noi, să avem răbdare, maturitate, să sperăm toți, împreună, în dreptate și adevăr, să nu mințim sau să ne lăsăm manipulați, să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranței, care tocmai s-a deschis.

Vavila Popovici – Carolina de Nord