„Agresivitatea – frica scăpată din lanț”

Festivalul Tinerilor in Zalau
1 iunie 2022
De 1 Iunie politia a celebrat copilăria!
2 iunie 2022

„Agresivitatea – frica scăpată din lanț”

„Doamne, nu te supăra! / Dacă aș fi făcut eu cerul, / l-aș fi colorat, tot în albastru, / copacii și florile, tot în verde, dar pământul, / pământul l-aș fi colorat în alb, / să nu-i pot vedea niciodată / noroiul, sângele, cenușa.”
– Din vol. „O mie și una de poeme”

Cu regret putem afirma astăzi, că mintea nostru a realizat lucruri extraordinare din punct de vedere material, în timp ce sufletul nostru a pierdut enorm; „casa noastră spirituală s-a năruit”.
„Suntem moștenitori legali ai simbolisticii creștine, pe care însă într-un fel am trădat-o. Am lăsat să se ruineze casa pe care ne-au clădit-o părinții noștri. Cine și-a pierdut simbolurile istorice și nu se poate mulțumi cu surogate este astăzi într-o situație și mai dificilă: în fața sa se cască hăul neantului pe care-l evităm cu teamă. Mai rău încă: vidul este umplut cu idei sociale și politice absurde, caracterizate în totalitate de inconsistență spirituală. Cel care nu se mulțumește cu acest savantlâc prețios se vede silit să apeleze cu toată seriozitatea la așa numita sa încredere în Dumnezeu, ceea ce arată că teama este încă mai convingătoare”, spunea Carl Gustav Jung în cartea sa „Arhetipul și inconștientul colectiv”.
Agresivitatea, acest defect al caracterului nostru, constituie uneori un simptom patologic. Este avută sau adoptată cu intenția de a provoca o stare neplăcută unui individ, societății sau unui popor. Poate fi răspuns la o provocare, sau nu, determinată oricum, de o frustrare.
Agresivitatea este monstruoasă, am mai scris cândva despre ea, și poate lua o varietate de forme, care pot fi exprimate fizic sau verbal, cele mai importante fiind: agresivitatea defensivă (indusă de frică), agresivitatea de dominare, agresivitatea inter-masculină, agresivitatea maternă, agresivitatea legată de sex, agresivitatea teritorială, agresivitatea indusă de izolare.
Putem considera agresivitatea ca fiind o însușire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate în scop distructiv, provocând bulversare, daune materiale, morale, psihologice, la polul opus fiind „comportamentul prosocial” care implică concepte ca toleranța, ajutorul, echilibrul.
Din formele de manifestare ale agresivității fac parte: războaiele, crimele, jafurile, furturile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, lovirile – forme de vătămare corporală etc. Ca intenție, scopul agresivității, pe lângă provocarea răului, mai poate fi anihilarea puterii celuilalt, iar aceasta poate fi –putere reală sau închipuită, într-un fel deranjantă pentru agresor.
Medicul neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) susținea că oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa. Pentru austriacul Konrad Lorenz (1903 1989), fondatorul etologiei moderne (studiul comportamentului animalelor și plantelor), agresivitatea are o valoare adaptivă și este chiar esențială pentru supraviețuire. În realitate, dacă ne gândim bine, la nivel de comunități, există indivizi, grupuri și chiar popoare care se manifestă extrem de agresiv, pe când alții sunt pașnici. Sigur că educația poate fi un factor ajutător și chiar transformator, al indivizilor.
Agresivitatea suferă influențe biologice, cum ar fi: influențe neuronale (zone ale cortexului care stimulate facilitează comportamentul agresiv), influențe hormonale (bărbații sunt mai agresivi) și influențe biochimice (alcoolul mărit din sânge poate intensifica agresivitatea).
Cercetările au concluzionat că atunci când omului îi este blocat un scop, provenit din interiorul lui sau din exterior, ia naștere frustrarea și individul își manifestă agresivitatea, nefiind în stare să pună frână furiei. Psihologul și omul de știință american John Dollard (1900-1980), cunoscut pentru studiile sale despre relațiile rasiale din America și pentru ipoteza frustrare-agresivitate pe care a propus-o, considera cu convingere că „Agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”. Ea este de asemenea consecința scării valorilor necorespunzătoare în societate, adică oamenii promovați după criterii de apartenență de grup, fără să aibă calități morale și intelectuale, au ocupat poziții de comandă în societate. Iar frustrarea care există la unii conducători de popoare se extinde în rândul mulțimii conduse de el. Se transmite de la conducător la cei conduși, și pătrunde în suflete sub forma unei– îngâmfări luciferice. Năzuința de afirmare prin orice mijloace, dorința de a dovedi lumii puterea de a-și realiza gândul obsesiv, ia proporții uriașe, omul devine agresiv, dă totul la o parte din calea sa, încearcă să răzbată, nepăsându-i de ceilalți, de eventuala lor suferință.
Când s-a spus că agresivitatea este înnăscută, desigur că s-a luat în considerare temperamentul individului, acesta fiind „dimensiunea dinamic-energetică a personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită”. Fiecare temperament are trăsăturile sale specifice: coleric (puternic, agresiv, insensibil, energic); sanguin (sociabil și deschis, neatent, împrăștiat și neorganizat, voios, vesel și fără grijă); melancolic (îngrijorat și emotiv, creativ, conștiincios și perfecționist, capricios, gânditor și sensibil); flegmatic (calm, comod și nepăsător, cu tact și diplomație, politicos, amabil, liniștit, flexibil). Cunoașterea temperamentului ne poate ajuta la elucidarea agresivității individului, este un punct de plecare în analiza agresorului.
Un factor important la un conducător, dar nu numai, ci și la oricare alt individ, este încrederea în sine, conștientizarea forței și a propriei capacități pe care o are; atunci când este scăzută, fie din cauza situației care a creat-o în exterior, fie din cauza unei boli pe care o are, se așterne, în mod sigur, preșul agresivității. Dar și când încrederea în sine este crescută, omul supraapreciindu-se în mod nejustificat. El devine mânios, caută vinovații frustrării sale, și revoltat, se dezlănțuie. Doar înțelepciunea ar fi cea care l-ar putea împiedica să acționeze violent. Dacă o are. Atât în lipsa încrederii în sine, cât și în supraevaluarea ei, individul poate crea/organiza dezastrul. Când te obsedează un gând, începi să pregătești o acțiune și se naște o stare de nestăpânire, de agresivitate, ce se impune rațiunii și produce un conflict care se prelungește în patologic prin nevroză. Individul nu poate fi adus pe calea cea bună., fiindcă nu o poate face decât cineva tot atât de puternic încrezător în contrariul ideilor lui. Dacă și când se va găsi! Dar, până atunci, acțiunile distrugătoare, pot continua.
Medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961), mai spunea, în cartea sa „Tipuri psihologice”: „în cazul unei acumulări puternice de complexe se instalează o atitudine cronică de apărare care se poate intensifica până la atingerea pragul neîncrederii, iar în situații patologice chiar până la delirul de persecuție”. Agresivului îi este greu să renunțe la egoismul său.
Acest comportament inacceptabil este, de multe ori, determinat de persoanele care au fost neglijate complet în copilărie sau, au fost învățate de către părinți să dea frâu liber furiei și să recurgă la violență pentru a-și rezolva problemele sau, au asistat la acțiuni de violență ale părinților. Unii crescuți într-un asemenea mediu nici nu-și dau seama că atacurile lor verbale și actele lor de violență fizică sunt de fapt acte de agresivitate; poate chiar cred că felul lor de a se comporta este normal și acceptabil. Alții s-au școlit în acest sens. Karl Marx, de exemplu, brusc a devenit revoltat împotriva lui Dumnezeu, a credinței în divinitate, și din acel moment a devenit dușmanul de moarte al umanității. Într-o poezie scrisă la acea vreme, disperat fiind, spune: „Un dumnezeu mi-a răpit tot ce-am avut / Sub blestem și tras pe roata destinului / Toate lumile lui au pierit fără să le mai pot apuca. / Mie nu-mi mai rămâne nimic altceva decât răzbunarea.// Caracterul satanist al lui Karl Marx este reliefat, la un moment dat chiar și de prietenul și colaboratorul său cel mai apropiat, Engels, care scrie, printre altele, faptul că Marx era un „monstru posedat de 10.000 de diavoli”.
Din momentul în care Marx s-a aliat practic cu lumea întunericului, fără să ascundă deloc acest aspect, și-a dedicat practic întreaga viață distrugerii, îmbrățișând cu convingere cuvintele lui Faust: „Tot ce există trebuie distrus”. El însuși scrie clar, la un moment dat: „Fără violență n-a fost realizat nimic în istorie”.
Marxismul este reprezentat astăzi, evident sub o formă nouă, adecvată timpului nostru, de o strategie diabolică.
Într-un articol scris în 2001, se spune: „Karl Marx a urmărit în strategia sa dementă, aspect bine camuflat de toți adepții săi, coborârea omenirii în hău, adică să-i provoace involuția (…) Prin urmare, atunci când vorbim despre marxism, vorbim și despre ideologii puternic amprentate de el precum: comunismul (naționalist și internaționalist), socialismul (naționalist și internaționalist, care constituie, o primă etapă a comunismului) neocomunismul, neoliberalismul, neomarxismul, progresismul. Aceste ideologii au aceeași rădăcină, sunt o continuare modernă, bine camuflată, a marxismului, sunt „copiii” lui… Îi recunoști după ateismul activ, agresiv și lupta împotriva celor credincioși, în general”. Uneori mimând credința pentru a plăcea sau a liniști publicul.
Cred însă, că așa cum a fost învățat acest comportament, prin conștientizare și voință poate fi înlăturat. Un proverb românesc spune că „Orice învăț are și dezvăț”. Nu toți oamenii au gândul leneș, mai sunt și unii care încearcă să înțeleagă ce li se ascunde sau cât adevăr este în cele ce li se spune.
Oricum, victimele agresivității au parte de suferință care poate fi fizică și sufletească. Iar agresorilor nu le lipsește răutatea, cinismul sau îngâmfarea, sau și mai mult, dorința obținerii triumfului cu orice preț, în lupta nedreaptă. Agresivitatea poate să fie însușită drept exemplu de viață pentru alți indivizi, și atunci societatea, poporul suferă, viața se degradează rapid.
Politologii spun că popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Se face comparația cu agresivitatea animalelor, ea permițând stabilirea unui statut ierarhic, descurajând astfel pe rivali de la acte de agresiune în viitor. Rolul agresivității poate avea rolul său pentru buna adaptare, protecția și existența în lumea animală, dar la om este cu totul altceva. Intervine factorul rațional și deopotrivă cel afectiv. Omul se bucură de morala înscrisă în sufletul său, și, în acțiunile sale ține cont de moralitate. Biblia face referire la blândețea care poate fi un antidot al agresivității: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul”(Matei 5:5). Mânia trebuie dată la o parte cu ajutorul înțelepciunii; dreptatea, înțelegerea vor fi țelul atenuării și rezolvării conflictelor. Scria cineva, și mi s-a părut semnificativ, prezumtiv, în speranța că va fi însușit de către agresor: „Ieri am fost inteligent, așa că am vrut să schimb lumea; astăzi sunt înțelept, așa că mă schimb pe mine însumi”.
Desigur că, în afară de competiția prin agresivitate, în lume există și alte strategii prin care unele specii sau populații reușesc să-și asigure supraviețuirea și să obțină avantaje evolutive, cum ar fi cooperarea, altruismul reciproc, formarea coalițiilor etc. Îndelungatei perioade de evoluție a speciei noastre, susțin tot politologii, agresiunea a fost un instrument de protecție și cucerire, iar popoarele timide și pașnice au avut de pierdut în cadrul competiției teritoriale. Nu cred însă, că este o regulă universal valabilă. De ce? Fiindcă un popor timid și pașnic poate raționa mai bine decât unul impulsiv, și ca atare poate avea momente în care să pună în practică raționamentul său, respectiv strategia folosită. Și deoarece tot politologii mai spun că în plan politic sau geopolitic, cei care uzitează de instrumentul violenței și al presiunii au șanse mai mari să își atingă obiectivele, forța care deține controlul politic, de cele mai dese ori, poate fi totuși combătută printr-o altă forță, mai aprigă. Părerea mea umilă este că nu putem nici aici generaliza. În istorie, uneori prin răbdare, cumpătare și înțelepciune, s-au putut evita actele de agresiune. Insuccesul s-a datorat poate, momentelor de intervenție neinspirate.
Viața sănătoasă a unei societăți se realizează cu ajutorul dreptății, și dreptatea se ghidează după legile pe care le are societatea și care trebuie respectate. Nerespectarea lor duce la pedeapsă. A te revolta în acest caz și a deveni agresiv, este un act imoral, fiindcă nimeni nu trebuie să fie „mai presus de lege”. Ambițiile trebuie să se oprească în fața legilor, ca în fața unei oglinzi apărută în cale.
Înțeleptul indian Mahatma Gandhi (1869-1948), inițiatorul mișcărilor de revoltă non-violente, spunea: „Ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă”. În autobiografie a explicat filozofia vieții sale: „Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și a iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna”.
Cât timp a visat omul să zboare liber, iar acum am ajuns să ne urâm, să provocăm din nou războaie pe pământ și în aer, singuri ne distrugem civilizația folosind armele cele mai sofisticate. Zborul nu mai este zborul dorit al omului, ci al armelor – bombardamente aeriene! Foc, fum, cadavre, cenușă…
„Gândirea e forma cea mai subtilă a agresivității”, spunea scriitorul român Emil Cioran. Da, de la o gândire de supremație, s-a ajuns la o acțiune de agresivitate cum nu putea fi imaginată, asupra unei țări independente, cu o altă viziune a vieții, decât cea a agresorului. Eșuarea planului agresiv, prin rezistența opusă, a indus teama înfrângerii, și agresivitatea a scăpat total din lanțurile ei. Astăzi tragem ponoasele unei bolnave gândiri de supremație. Ea va trebui înlănțuită. Și zalelor va trebui să li se verifice trăinicia, pentru a avea ceea ce doresc oamenii, o viață liniștită.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.