,,Doar gândul, visul și rugăciunea pot rupe granițele timpului și spațiului în care ne-a fost încorsetată viața” – mărturisește Vavila Popovici în deschiderea cărții sale de versuri intitulată ,,Dumnezeu ne aude!”, Made in USA, LULU ENTERPRISES, 2022. Un volum cu un conținut de o bogăție relevantă pentru structura poetică a autoarei, prezentat într-o grafică elegantă, armonizată perfect cu opera în sine.

Solicitările pe care autoarea le adresează Divinității nu sunt meschinării umilitoare; ele o înfățișează ca pe un credincios dăruit necondiționat crezului său. Cerințele sale nu sunt cerșetorii: ,,Redă-mi lumina, Doamne, / în trista dimineață / și frunții mele sprijin – un strop de adevăr!” În adâncul ființei sale, ea simte ocrotirea unui înger păzitor, care ,,Cuvinte de mângâiere-mi șoptește, / când trece cu aripile-ntinse / peste cuvintele scrise, / peste viața cu întâmplări fericite-nefericite, / peste așteptări tăcute, / peste visele irosite, și altele abia ivite… / Doamne, lasă ușa deschisă Îngerului!” Iar bunul Dumnezeu i-a ascultat ruga și a împlinit-o cu recunoscuta-i blândețe: ,,Și îngerul a tresărit și m-a privit / cum parcă până atunci nu o făcuse”.

Spirit adânc meditativ, mereu aflat în căutarea adevărului, Vavila Popovici își asumă și ipostaze izvorâte din visele / dorințele care nu o părăsesc niciodată: ,,Dacă aș fi făcut eu cerul, / l-aș fi colorat tot în albastru, / copacii și florile, tot în verde, / dar pământul, / pământul l-aș fi colorat în alb, / să nu-i pot vedea niciodată / noroiul, sângele, cenușa.” Și, mai departe, destăinuirile curg în chip firesc, precum o apă dintr-un izvor fermecat: ,,Dacă aș fi făcut eu îngerii, / nu i-aș fi făcut invizibili; / aș fi avut bucuria de-a-i privi, / a sta cu ei de vorbă…”

Sub apăsarea timpului acum trăit, când omenirea este bântuită de răul de ea însăși născut, iar speranța intră în starea deznădejdii, spiritul scriitoarei se îngrijorează ‒ ,,Uneori mi-e teamă de trădarea timpului.” Alteori se miră, dar în același spectru al îngrijorării: ,,În lumea asta, Doamne, / câte dureri încap / și cu sufletu-ngenuncheat, / cât de multe leacuri cere/!” În cele din urmă, încrederea în dăinuire răsare precum un soare în zorii zilei: ,,Da! Omul trăiește cu pâine, / dar și cu speranța în ziua de mâine!”

În cazul poetei Vavila Popovici starea de poezie nu e una euforică. Ea își exprimă în mod rațional emoțiile, trăirile fiind lucid supravegheate și, astfel, devenind și mai credibile, mai convingătoare, cititorul recunoscându-se pre sine, sau cel puțin acceptând demersul ca fiind și al său. ,,Privesc ceru-ntunecat, / destrămarea lină a norilor în forme ciudate, / și gândesc la-ntunericul acestui timp. / Oare când se va lumina? / Cât timp întunericul va dura?” Prin rugăciunea izvorâtă din adâncul ființei și rostită cu smerenie – ,,și-atunci încep să mă rog cu glas tare…” – ,,Uimitor se sparg în clipe, / tăcerile, temerile.” / În acest fel eliberarea apare în chip miraculos / firesc și ,,Mă simt dintr-o dată ușurată, luminată, / iertată de prea multele-ntrebări / și în răspunsuri – bogată.” Aceasta este, în fond, curgerea logică a fluviului, sau doar pârâiașului, ce poartă nume aspirant la veșnicie: VIAȚĂ. Lumânarea, simbol al vieții și al morții ,,…arde calm, răbdător”, autoarei i se pare că ea chiar ,,oftează, lacrimi prelinge”, după care ,,flacăra încet se stinge. / Fumul ușor, blând, nevinovat / urcă spre cer…” Numai că ,,Lumânarea moare”, dar ,,Simbolul rămâne – aducător de bine, / jertfa adusă lui Dumnezeu / prin ardere de sine.” Deci, prin jertfa conștient emanată, fiindcă ,,cât timp suntem în viață, / cerem, Doamne, și rugi și speranță.” Și rugăciunea și speranța au însă o motivație uman / creștină: ,,Pentru armonia și echilibrul acestei vieți, / Pentru Pace ne vom ruga, Doamne, / ne vom ruga!” Pentru că ,,suntem (…) pelerini în acest univers!”

O carte de rugăciuni izvorâtă din adâncul ființei umane, cea bântuită de toate furtunile universului, dar și ocrotită de soarele care reușește să străbată prin pânza norilor. Speranța nu se istovește, nici o pacoste nu poate să o doboare. ,,Dacă rugăciuni nu s-ar mai spune, / dacă credință nu am mai avea, / pământul părăsit de cer, cum ar arăta?” Conștientă de faptul că ,,Dumnezeu ne aude”, Vavila Popovici pune, și în numele nostru, o întrebare ce determină vibrații profunde în inimile noastre: ,,drept e ca moartea să ne fure viața?” Răspunsul fiind implicit – și el poate fi dedus din paginile cărții – nouă nu ne rămâne decât împăcarea, cu destinul și cu veșnicia…

Vasile Filip – Iași