FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ (47) – Constantin Rădulescu-Motru

Lansare de carte: pr. Ioan Avram, „Cuvinte de suflet la duminicile de peste an”
19 septembrie 2022
Bibliovacanța – final de proiect
20 septembrie 2022

FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ (47) – Constantin Rădulescu-Motru

„Filosofia a fost și este, în primul rând înțelepciune; adică gând și faptă cumpănite”

  • C. Rădulescu-Motru Despre Constantin Rădulescu-Motru am scris în repetate rânduri. De data aceasta vreau să mă conformez planului de a scrie cât mai mult despre viața și activitatea acestui filozof român, trăitor a unor vremuri tulburi, când filozofia marxistă era simțită de vântul care bătea în unele părți ale globului.
    Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost filozof, psiholog, unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX, care s-a străduit să fundamenteze o nouă filosofie, Personalismul energetic, care să exprime fondul spiritual al poporului român şi să depăşească, totodată, limitele sistemelor filozofice anterioare prin asimilarea unor soluţii sugerate de ştiinţe particulare precum psihologia, sociologia, biologia, etnologia, politologia, pedagogia. În acest scop, el a scris eseuri în care problematicile filozofice şi ştiinţifice se intersectează şi se contopesc în sinteze uimitoare prin originalitate, din care menţionăm nu numai „Personalismul energetic”, publicat în anul 1927, ci şi „Puterea sufletească”, „Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi”, „Psihologia poporului roman”, „Timp şi destin”, „Etnicul românesc”. Afirmând că există o unitate între persoană și materie, și-a dezvoltat propria versiune de Personalism, privind ființa umană și personalitatea ei ca obiectiv al evoluției în natură, teorie pe care a numit-o Personalism energetic. Credința lui era că lumea este condusă de idealul nostru, pe care l-a considerat „personalism tranzitoriu”, drept o forță mortice din spatele tuturor ideologiilor moderne, de la Socialism și Anarhism, la Liberalism.
    În paralel cu promovarea unui proiect de reformare a societăţii româneşti care să pornească de la specificul ei spiritual, C.Rădulescu-Motru a fost un critic acerb al politicianismului şi un discipol al lui Titu Maiorescu (1840-1917), fost academician, avocat, critic literat, eseist, filozof, pedagog, politician și scriitor roman, autor și denunțător al celebrei teorii sociologice a „formelor fără fond”, care a constituit „piatra de fundament” pe care s-au construit ulterior operele unor scriitori români, primul dintre ei fiind poetul Mihail Eminescu.
    Constantin Rădulescu-Motru s-a născut la 15 februarie 1868 în Butoiești, județul Mehedinți, România și a decedat la 6 martie 1957 la București, România. A fost fiul lui Radu Popescu egumenul mănăstirii Gura Humorului. și al Juditei Butoi care a murit la nașterea lui Constantin. Tatăl s-a recăsătorit cu cu Ecaterina Cernăianu cu care a avut nouă copii. Fiica lui Motru s-a numit Margareta.
    În timpul copilăriei Constantin a suferit de malarie, și-a fracturat un picior din care cauză a rămas cu un defect fizic, pe care l-a suportat toată viața.
    În 1885 a absolvit liceul din Craiova și s-a înscris simultan la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie, ambele din cadrul Universității București. Titu Maiorescu fiindu-i professor, l-a remarcat de îndată, între ei stabilindu-se legături spirituale puternice și de durată.
    În 1888 obține licența în drept cu teza „Despre contracte”, cu mențiunea „magna cum laude”. În 1889 trece examenul de licență în filozofie, cu lucrarea „Realitatea empirică și condițiile cunoștinței”. În vara anului 1889 îl însoțește pe Titu Maiorescu într-o călătorie în Austria, Germania și Elveția. În Austria și Germania, vizitează orașele Viena și Munchen, universitățile prestigioase din aceste centre culturale și ia contact cu personalități marcante ale momentului, acestea fiind scopurile esențiale ale vizitelor.
    În 1910, Constantin Rădulescu-Motru a susținut în cadrul conferințelor de la Ateneul din București lucrarea „Sufletul neamului nostru: Calități bune și defecte”.
    Între 1890 și 1893 se stabilește în Germania. După ce a studiat un semestru la München, fiind student al lui Carl Stumpf – filozof, psiholog și muzicolog german –, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt – psiholog, fiziolog și filozof german, fondator al primului laborator de psihologie experimentală și primul care a utilizat metoda experimentală a introspecției. Influențat de teoriile lui cu privier la introspecție, C.Rădulescu Motru s-a îndepărtat de filozofia kantiană cu privire la imposibilitatea transcenderii realității percepută prin simțuri. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează regulat și alte cursuri, dintre care cele de fizică, fiziologie, chimie, psihiatrie și matematică. De asemenea, frecventează cursul de filologie română, ținut de profesorul Gustav Weigand. Se căsătorește cu o nemțoaică, care refuză să-l însoțească în România. Ca atare, această căsnicie nereușită va fi desfăcută ulterior.
    În 1892 își adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filozofie cu teza „Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturkausalität”, Henri Bergson citând teza lui Rădulescu-Motru în lucrarea Introduction à la Metaphysique. În 1897 înființează „Studii filosofice” care va deveni „Revista de filosofie”. Între 1895 și 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I, în București. În 1918 devine director al Teatrului Național din București. În 1923 este primit în Academia Română pentru ca în 1938 să devină președintele acestei instituții, funcție exercitată până în1941.
    Patriotismul său lucid şi ştiinţific motivat, spiritul independent şi justiţiar, oroarea faţă de compromisurile politice i-au atras sancţiuni atât din partea Mişcării Legionare cât şi a regimului comunist. În anul 1940 a trebuit să renunţe, sub presiunea legionarilor, la catedra de la Universitate, iar în anul 1948, odată cu înființarea regimului communist și cu crearea Academiei RPR, a fost îndepărtat din rândul academicienilor și reintegrat post-mortem în 1990. Cu toate protestele lui din acea perioadă, cu privire la lucrări, oficialii staliniști nu i-au admis lucrările, catalogându-le drept „idealism”. I s-a refuzat angajarea în domeniul său de expertiză, și cu doi ani înainte de moarte a fost admis în postul minor de cercetător la Institutul de Psihologie.
    Amintesc că Republica Populară Română (RPR) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea forțată a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 decembnrie 1947, până la adoptarea constituției din 1965 care proclama Republica Socialistă România, la 21 august 1965.
    Potrivit biografului său Nicolae Bagdasar – filozof româan, membru correspondent al Academiei Române din 1943 –, ultimii ani ai lui C.Rădulescu-Notru au fost marcați de sărăcie extremă. În urma intervențiilor lui Miron Constantinescu (ministru al educației) și Constantin Ion Parhon (membru al Camerei deputaților din Parlamentul României), Rădulescu-Motru a fost internat într-o clinică din Bucureşti, unde și-a trăit ultimii săi ani. A fost îngropat în Cimitirul Bellu.

Scrieri:
F.W.Nietzsche. Viața și filosofia, 1897; Problemele psihologiei, 1898; Știință și energie, 1902; Cultura română și politicianismul, 1904; Psihologia martorului, 1906; Psihologia industriașului, 1907; Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului, 1908; Poporanismul politic și democrația conservatoare; Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie să se înțeleagă, 1909; Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, 1910; Din psihologia revoluționarului, 1919; Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei, 1922; Curs de psihologie, 1923; Țărănismul. Un suflet și o politică, 1927; Învățământul filosofic în România; Centenarul lui Hegel; Psihologie practică, 1931; Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932; Ideologia statului român, 1934; Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1936; Psihologia poporului român, 1937; Timp și destin, 1940; Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin, 1942.

Prima lucrare a lui a fost „F.W.Nietzsche. Viața și filosofia, 1897, după care au urmat celelalte lucrări. Își începea Cursul de psihologie cu definiția etimologică a psihologiei, pe care o numea știința despre viața sufletească, pornind de la termenii grecești psyche (suflet) și logos (știință). Considera că psihologia „urmărește să descrie în mod complet și exact diferite forme ale vieții sufletești; în același timp, ea ne dă și explicarea faptelor sufletești sub raportul succesiunii și al coexistenței lor”.
Din lucrarea „Sufletul neamului nostru: Calități bune și defecte”, 1910, citez: „Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele Românilor cari au trăit și trăiesc; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia. El este în fiecare dintre noi, și cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viața organică, el ne dă continuitatea și durata istorică (…) A cunoaște sufletul unui neam, cu defecte și calități, a precizat de la bun început, „nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de știință”. „Cele mai multe dintre convingerile noastre, spune C.R.Motru, sunt întemeiate pe «svonul public», și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personale.” Definește omul de caracter, văzut la români ca „acel care n’a eșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.” Vorbind despre curaj, utilizează proverbul românesc: «Capul plecat sabia nu-l taie», de aceea, spune el, la oricine arată sabia, el pleacă capul. Când simte însă cotul tovarășului, adică când este în ceată, atunci, deîndată el ridică capul: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.” Cu privire la sentimental de nationalism: „ tot românul face paradă de sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă. […] Fiecare se codește să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâiu nu știe pe toți Românii treziți la naționalism, și pe toți gata să înceapă munca cea serioasă…” „Nu este inițiativă pe care să nu o ia Românul în grup! (…) Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut.” „Românul este pasionat de politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca și fericirea personală, poate fi adusă prin politică. «Dacă aș fi eu la guvern ; dacă aș face eu legea», cum s’ar mai îndrepta lucrurile ! […] Cel mai anonim dintre anonimi intrat în politică devine dintr’odată «om mare». Și cum Românii au râvna să ajute și să îndrumeze neamul, țara este copleșită de «oameni mari» (…) Sufletul românului, potrivit analizei autorului, este unul gregar, nu unul solidar, iar „gregarismul se produce prin imitațiune, pe când solidaritatea prin încordarea și stăpânirea de sine. […] Gregarismul este o stare obișnuită la toate popoarele tinere, cari n’au avut ocaziunea să se cultive mai adânc din cauza tinereței lor; și de tinerețe nu are să se rușineze nimeni.”.
Motru observă că, datorită firii sale incendiare, poporul trece deseori prin ceea ce numește „crize sufletești”. Și Rădulescu-Motru a continuat arătând calități și defecte, iar în final nu a oferit răspunsul la „ce trebuie să facem”, ci mai degrabă la „ce trebuie să nu facem”, și a conchis: „Suntem toți meșteri de gură și răi de faptă”. Calitățile și defectele poporului român au fost expuse și la conferința susținută în luna februarie a anului 1910 la Ateneul Român.
Totuși, Rădulescu-Motru își încheia discursul pe un ton optimist, după ce pe sute de pagini înșirase motive ce îndemna la pesimism, dând un sfat care transcede barierele timpului: „Să avem încredere.”
„Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor”, 1932, este altă lucrare importantă. Omul de vocaţie se defineşte prin chemare pentru ceva. În înţelesul larg al cuvântului, om de vocaţie poate fi numit orice om care vine pe lume, „căci orice om dacă vine pe lume, vine prin evoluţia naturii. Şi orice om venit pe lume îndeplineşte un rol, o chemare (chiar şi cel în condiţia de simplă existenţă vegetativă”. „Vocația implică aptitudini speciale de inteligență, sentiment și voință. Ea scoate la lumină originalitatea rasei, sau a totalității.” Omul cu vocație e necesar să beneficieze de educație, căci educația pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, pregătește omul pentru viață, stimulează idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.
Constantin Radulescu-Motru și-a dorit să întemeieze o nouă filozofie – „Personalismul energetic” care să manifeste fondul spiritual al poporului român și să depășească limitele sistemelor filosofice anterioare. În viziunea gânditorului, soluții sugerate de științele particulare precum psihologia, sociologia, biologia, etnologia, politologia, pedagogia sunt cele care permit saltul calitativ și reconstrucția gândirii și, prin consecință directă, reconstrucția societății române. Apoi, omul de vocaţie nu este un dat, nu apare prin generaţie spontanee, ci trebuie așteptată constituirea treptată a acestuia. Primul pas în acest proces evolutiv îl constituie apariţia profesioniştilor de elită odată cu profesiunile libere. Căci fiecare bun profesionist are în activitatea sa ceva din care se constituie vocaţia. Acest ceva vizează acele reguli de conduită morală care-i facilitează apropierea de vocaţie. Iar dacă profesionistul de elită şi omul de vocaţie se aseamănă în ceea ce priveşte inteligenţa şi aptitudinile speciale de muncă, ei se deosebesc (disting) însă în ceea ce priveşte însuşirile morale. Deci morala – prin criteriile şi valorile ei – face diferenţa. „Oamenii obişnuiţi se conduc după regulile unei morale naturale, rudimentare induse de „subterfugiile” cântec, joc, câştig, care le înlesnesc traiul în mediul lor de viaţă, în timp ce omul de vocaţie are şi se conduce după o morală aparte, superioară, care îi facilitează afirmarea însuşirilor şi aptitudinilor într-o activitate creatoare pusă în slujba celorlalţi (comunităţii, societăţii, omenirii)”. Vocația este un „Factor hotărâtor în cultura popoarelor, ea se arată atunci când este cerută de instinctul de conservare a unui popor; ea este o manifestare a energiei poporului întreg… este o canalizare a energiei poporului, și, prin canalizare, ea este, în același timp, o valorificare”. „Singurul rost pe care-l mai văd activității mele viitoare este pe terenul științei: să ajut la extinderea spiritului științific în România.”
„Personalismul energetic” și întregirea lui în teoria vocației au la bază o cercetare psihologică temeinică, o concepție psihologică modernă, înțeleasă ca unitate între teoria psihologică și analiza unor fenomene concrete ce aparțin studiilor de psihologie socială. Alături de scrierile de psihologie și de filosofie, studiile consacrate acestor teme se dovedesc astăzi de mare actualitate, deoarece realizarea „omului de vocație” trebuie să aibă loc în colectivități moderne bine structurate, ale căror forme superioare sunt popoarele, națiunile. „Vocația se arată atunci când ea este cerută de instinctul de conservare a unui popor; ea este manifestarea energiei poporului întreg, este o canalizare a energiei poporului, și, prin canalizare, ea este, în același timp, o valorificare. Mediul educativ de astăzi, în regulă generală, înăbușe vocația în fașe. Nu din ură conștientă, ci din ignoranță. Se ignorează rolul vocației în cultura popoarelor. Fiindcă acest rol este o raritate, se crede că el este și un lux”, spune C.Rădulescu-Motru.
Ne aflăm aici în plină explicaţie care aparţine antropologiei naturale, de vreme ce omul este produsul evoluţiei naturale. Dar omul de vocaţie pe care îl are în vedere morala personalismului energetic nu este acela care se limitează la regulile de conduită pe care le găseşte în obiceiurile şi morala legiferată ale mediului său de viaţă, deci nu oricine şi oricare, ci doar acela care are o chemare pentru împlinirea unui rol special, şi anume „de a mijloci evoluţia omenirii spre o epocă de cultură”. „Morala personalismului energetic are în vedere tipul omului de vocaţie, conceput ca un tip reprezentativ (etalon), ce aparţine lumii ideale, inexistent aidoma în realitate şi net diferit şi necomparabil cu tipurile umane pe care le-au fundat şi la care s-au raportat sistemele de morală filosofică (omul socratic – înţelept şi cumpătat, al Antichităţii; omul creştin – iubitor al aproapelui, al evului mediu; omul cu iniţiativă care luptă pentru o alcătuire mai dreaptă a ordinii sociale sau ca îndrumător sau factor hotărâtor în destinul omenirii, al epocii moderne)”. Aceste idei sunt în cartea „Etica personalismului energetic a lui C.Rădulescu-Motru”, autor Constantin Stroe (1942-2016), fost director general al companiei „Dacia Automobile din România”. El preciza: „Voind să adâncească înţelesul psihologiei omului de vocaţie în viziunea personalismului energetic, Motru se opreşte asupra diferenţei, semnalată mai sus, dintre omul de adevărată vocaţie şi muncitorii şi profesioniştii ceilalţi. Astfel, el subliniază că „Prin o fericită mutaţie sufletească natura i-a diferenţiat pe aceşti oameni de ceilalţi membri ai omenirii, dând precădere, în complexul muncii lor, unor dispoziţii nobile de entuziasm şi dezinteresare, care, la ceilalţi oameni, stau înnăbuşite sub presiunea unor dispoziţii egoiste. Se desprinde cu uşurinţă ideea lui Motru că „Mecanismul dispoziţiilor nobile, din sufletul oamenilor de elită” se conjugă intim cu (derivând chiar din) „mecanismul muncii”, mai ales cu complexul muncii profesionale care duce la formarea complexului de vocaţie. În complexul muncii de vocaţie – indiferent de forma specializată şi tipul de muncă – doi sunt factorii principali: conştiinciozitatea (caracterizată prin o fericită îmbinare de inteligenţă, aptitudini înnăscute şi sentiment de răspundere) şi imaginaţia creatoare (întreţinătoare a entuziasmului pentru muncă şi a dorinţei de permanentă perfecţionare)”.
C.Rădulescu-Motru definea senzațiile sau simțirile elementare ca fiind „ultimele diferențieri pe care le obținem în înfățișările intuitive ale conștiinței, prin izolarea și modificarea condițiilor lor de producere”. Conform lui, conștiința recepționează imagini despre obiecte, nu trăiri elementare, deoarece gusturile, culorile și impresiile noastre despre temperatură etc., sunt proprietățile unor obiecte, fără o existență proprie, iar denumirile lor sunt rezultatul unui proces de abstractizare. Deși rareori omul le realizează separat, senzațiile sunt fenomene reale ale vieții psihice, care stau la baza proceselor psihice mai complexe și se integrează în acestea.
Rădulescu-Motru făcea o diferențiere pe care mulți sociologi nu au reușit să o facă decât foarte tîrziu, și anume cea dintre conceptele de „cultură” și de „civilizație”: „Negreșit, e mai usor a dobândi o civilizație, decât o cultură. Și multe popoare, cu toate că rasa lor este aptă de cultură, totuși, din cauza condițiunilor istorice, sunt condamnate la spoiala civilizațiunii. Căci civilizațiunea se împrumută prin imitațiune și se răspândește cu o iuțeală uimitoare, cum se și pierde de altminteri tot așa de repede.” (Amintesc în treacăt spusele lui Constantin Noica: „Din civilizație iei cât vrei, din cultură – cât poți.”) Această „spoială de civilizațiune” pe care o observă Rădulescu-Motru la clasa politică de după 1848 se manifestă prin „împrumutarea” sistemelor de legi, de organizare instituțională, ba chiar a modei, din țările Europei occidentale în detrimentul culturii indigene, condamnată la o moarte lentă prin absorbția tot mai numeroaselor elemente culturale străine. «Constituirea Statului român, zicea el (I.C. Bratianu) într-un memoriu, ar fi cea mai frumoasă cucerire ce a făcut vreodată Franța afară de teritoriul său. Armata Statului român ar fi armata Franței în orient, porturile sale de la Marea Neagră și de pe Dunăre ar fi întrepozitele comerțului francez, și din cauza abundenții lemnelor noastre de construcțiune, aceste porturi ar fi tot deodată magazinele de construcțiune (chantiers) ale marinei franceze; produsele brute a acestor avute țări ar alimenta cu avantagiu fabricile Franței, care ar găsi în schimb un mare debit în aceleași țări. În fine,Franța va avea toate avantagiile unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta ocazionează. Compararea nu este exagerată. În lipsă de o metropolă, am adoptat de mult Franța de a doua noastră patrie; ea a devenit sorgintea vie din care tragem viața noastră morală și intelectuală» Cu privire la această atitudine a politicienilor români, în general a gânditorilor de la 1848, Rădulescu-Motru avea de spus doar atât, evident cu ironie: „Dați-le cetățenilor români libertatea și drepturile politice, și cu aceasta i-ați fericit pentru totdeauna! Pretențiunile lor la o cultură autonomă și originală sunt minime de tot. Dacă drepturile politice sunt asigurate, dacă politicianul își are idealul său realizat, sufletește Românii s-ar vinde oricui.” Chiar și în zilele noastre, discuția privind departajarea conceptelor de cultură și de civilizație este departe de a se fi încheiat. „Deosebirea între cultură și civilizațiune ne face să înțelegem (…) faptul că Statele cele puternice ale Europei sunt neobosite în ceea ce privește răspândirea civilizațiunii, și indiferente în ceea ce privește cultura. (…) Opera civilizatoare primează pretutindeni”. Analizînd în maniera neokantiană diverse aspecte ce țin de cultura socială, politică, religioasă a poporului român și folosind metoda comparatismului prin prezentarea aspectelor echivalente din Apusul Europei, C. Rădulescu-Motru ajunge la concluzia oarecum paradoxală că în România totul – justiția, instituțiile publice, până și lumea artistică – funcționează doar prin intermediul unui individ abstract, „omnipotentul cineva”. Paradoxul acestei concluzii izvorăște din convingerile individualismului și, uneori, elitismului, pe care autorul le susține cu consecvență în mai toate lucrările sale, ajungând până la a fi exclus din Academie din pricina acestor convingeri. Acest „cineva” este motorul politicianismului, iar cei care apelează la el sunt cei care-l întrețin. „Prin ce mijloace au izbutit politicienii noștri să robească într-un timp atât de scurt sufletul poporului român? Prin ce farmec au știut ei să momească atâtea capete, care s-au alipit lor și ne-au adus astfel în starea de pseudo-cultură în care ne găsim astăzi?”, se întreaba Rădulescu-Motru. Și tot el luminează unele minți: „Răspunsul la asemenea întrebări mi se părea fi numai unul; acela care, în teza generală, s-a adeverit a fi o lege urmată în dezvoltarea tuturor popoarelor care s-au aflat în condițiunile în care ne-am aflat și noi. Adevărul anume: că orice popor (…) se robește cu ușurința unui gen nou de viață, de câte ori în acest gen nou de viață se exaltă viciile sau relele sale deprinderi din trecut. Virtuțile sau deprinderile bune sunt ca zidurile de apărare ale individualității unui popor; ele sunt greu de darâmat și în toate cazurile greu de reconstruit; viciile sau deprinderile rele însă sunt totdeauna ca niște porți, este un simplu decor, care vine să poleiască sau să rafineze o veche slăbiciune. Așa se explică și izbânda politicianismului nostru.” Trist, dar adevărat! „A împrumuta tiparul extern al vieții Statelor constituționale, fără a împrumuta și sufletul acestor state; a avea pe hârtie alegeri libere pentru parlament și în fapt a fura urnele chiar prin mijlocirea jandarmilor care trebuiau să le păzească; a înființa mii de slujbași și apoi a constata că exactitatea acestora la serviciu este dependentă de culesul viilor și de lăsarea secului; a vota legile cele mai liberale din lume în care sunt înscrise toate drepturile pentru cetățeni, și în fapt să se tolereze absoluta iresponsabilitate a puterii executive, acestea toate nu constituie un progres, ci o falsificare a progresului.”
Descrierile lui Constantin Rădulescu-Motru arată că din acest punct de vedere nimic nu s-a schimbat în acest secol ce a trecut. Rolul „civilizator” al marilor puteri economice a rămas același, la fel ca și mecanismul politicianismului în tinerele democrații. Unde rămâne progresul acestui ultim secol, unde sunt salturile culturale și de civilizație pe care omenirea considera că le-a efectuat în acest timp?
În lucrarea „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, Românismul fiind definit ca spirit românesc, sentiment național al românilor, iar Catehismul – expunere a principiilor religiei creștine, sub forma de întrebări și răspunsuri. O carte – format mic – cu doar 215 pagini, o esență a gândirii autorului, acum cu foi îngălbenite de timp și friabile, pe semne citită și răscitită de către dragul meu tată și apropiații săi prieteni. Și așa cum spunea un scriitor contemporan, cărțile de acest gen „primesc o valoare suplimentară precum un vin vechi”. Anul apariției acestei cărți pe care o am – 1939, pe care stă scris: „Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, bulevardul Lascăr Catargi, 39”, am reușit să o deschid și să mă adâncesc în gândirea celui care a scris-o, filozoful, psihologul, omul politic Constantin Rădulescu Motru, deoarece fiecare carte este o ființă care îți vorbește și tu vrei, sau nu vrei să stai cu ea în brațe și să o asculți… Apoi, dacă poți, să și înțelegi…Primul capitol al acestei cărți, capitol intitulat „Introducere”, este un text expus pentru prima oară la conferința ținută la deschiderea cursurilor „Institutului Social român” din Chișinău, în octombrie 1935. C. R. Motru a fost un bun cunoscător al filozofiei kantiene, după care și-a construit propria filozofie care a fost recunoscută prin originalitate, astfel făcându-și drum în scrierile sale. Capitolele următoare, de care voi face abstracție în acest eseu, vorbesc despre nașterea spirituală a secolului nostru și despre Românism în detaliu. În primului capitol, deci, se vorbește în principal despre spiritualitate, contribuția științei la spiritualitate și despre Românism, Constantin Rădulescu Motru considerând că secolul al XIX-lea a fost pentru români „școala spiritualizării ieftine”, motivând că aceasta s-a făcut precum în întreaga Europă „continent al diletantismului spiritual”, o spiritualitate fără rădăcini în viața popoarelor. În înțelesul bisericii creștine, consideră autorul, spiritualitatea ar fi „o inițiere la opera Dumnezeirii”, iar în înțeles mai larg, „un complex de idei și sentimente prin care societatea își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care ea este sortită a o realiza pe pământ”. Această credință poate avea formele: pur religioasă, morală, estetică sau științifică. Legat de aceasta, consideră drept stare bolnăvicioasă complexul de inferioritate existent la unele popoare: „Opus funcțiunilor sufletești care constituie spiritualitatea, ar putea fi considerat complexul de inferioritate, care s-ar găsi la popoarele pentru care nu există nimic sfânt”. Naționalismul, în opinia lui, ar fi fost spiritualitatea de dinaintea marelui război mondial, care a stăpânit gândirea românească, dar și fapta. Românismul, însă, ar fi spiritualitatea specifică celei europene, ea corespunzând timpului său, așa cum naționalismul a corespuns vremii anterioare.
Gândirea, spiritualitatea oamenilor schimbându-se după marele război mondial, a dus la „prăbușirea tronurilor, ridicarea de baricade și crize economice-financiare”. Lumea s-a convins de dependența individului față de societate prin legile eredității, înțelegând mai bine și realitatea popoarelor ca totalități: „Puterile unui popor sunt hotărâte nu numai de aptitudinile sufletești și biologice, ci și de mediul de viață al poporului: teritoriul și vecinătățile acestuia. Teritoriul condiționează viața economică, iar vecinătățile viața politică și culturală”.
C. R. Motru consideră că lumea care punea pe individ înaintea totalității vorbea de democrație înțelegând egalitatea de șanse pentru îmbogățire, armonizarea de neînfăptuit a intereselor individuale; lumea nouă înțelege prin democrație organizarea politică în care sănătatea, morala și munca celor mulți sunt ocrotite pentru întreg poporul. El întrevedea realismul în spiritualitatea nou ivită, datorită cunoștințelor noi în biologie și psihologie, viitorul fiind „cel ce iese din realitățile românești, el fiind românismul întrevăzut de Alecu Russo și Mihai Eminescu”.
Constantin Rădulescu Motru critică faptul că viața socială a fost întrețesută cu prea multe iluzii și am adoptat cu prea mare ușurință legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre, în ideea că așa ne vom europeniza mai repede, uitând de interesele vitale ale totalității noastre ca neam, neînțelegând totodată că Europa a adoptat o nouă spiritualitate care ne cerea „să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”. Și exemplifică: sănătatea proastă a poporului, preoții care au admis obiceiuri păgâne, reprezentanții școlilor care și-au diminuat dăruirea pentru școlari din dorința de a pleca din sate spre oraș etc. Consideră că naționalismul a încurajat laudele ipocrite, atribuind numai calități poporului și oamenilor din jur, situații care au dus de foarte multe ori la deziluzii, iluziile denaturând de multe ori realitatea din jur și chiar gândirea oamenilor. Noua spiritualitate cerea curajul de a auzi și a spune adevărul, de a gândi și a exprima gândurile în mod sincer, „de a nu se minți pe sine însuși”. Ce minunat îndemn am găsit în această carte: „Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”.
În încheiere C. R. Motru pune accentul pe spiritul realist al omului și rezumă Românismul în felul următor: „Să înțelegem spiritul vremii în care trăim”; înălțarea unui popor vine prin cei aleși, „prin munca celor cu inteligență și caracter. Fiecare popor își are destinul preformat în vocațiunile fiilor săi”.
Vorbind despre poetul nostru Eminescu, Constantin Rădulescu Motru afirmă: „Este poetul românismului. Nu este simţire la el care să nu-şi găsească ecou în sufletul românesc”; „Este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani; Shakespeare pentru englezi; Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflecţiune critică. În poezia şi proza lui, simţirile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-au găsit o expresiune artistică şi nepieritoare. El este maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufletului nostru”.
Ideile lui Constantin Rădulescu Motru au trezit reacții diferite, în raport de ideologia sau curentul filosofic al fiecărui comentator.
„Psihologia Poporului Român” (1937) are ca motto: „În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă”, concentrând în această lucrare rezultatele analizelor lui privitoare la sufletul poporului românesc. Primele două capitole ale acestei lucrări sunt intitulate: Psihologia poporului român şi Despre sufletul neamului nostru, calităţi bune şi defecte. Trăsăturile pe care le stabileşte pentru poporul român datează dinainte de cele două războaie mondiale, ele fiind condiţionate de fondul biologic ereditar, mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite în timpul evoluţiei istorice. Ajunge la concluzia că tehnologia şi dezvoltarea civilizaţiei nu au schimbat prea mult societatea contemporană. De apreciat este interesul deosebit pe care l-a manifestat pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul psihicului, al însuşirilor psihice ale poporului nostru, bineînţeles cu posibilităţile de analiză şi investigare ale acelui timp.
Considerând cunoaşterea sufletului unui neam ca fiind o adevărată „operă de ştiinţă”, C. R. Motru expune o analiză sumară dar precisă, într-un limbaj clar şi destul de convingător, desi s-au găsit unii să afirme contrariul (vom vedea mai jos). Cu cât un popor are o cultură mai veche şi mai originală, spune el, cu atât ştiinţa despre sufletul său are de cercetat un obiect mai singular. La popoarele cu o cultură mai nouă şi nu atât de originală, şi aici încadrează psihologia socială a poporului român, dificultăţile cercetării sunt destul de mari.
După cum psihologia fiecărui individ depinde de idealul pe care îl are, tot aşa ştiinţa psihologiei sociale depinde de idealul pe care îl urmăreşte fiecare popor, dar, cred că în primul rând, acest ideal trebuie să existe. În această idee C. R. Motru afirmă că „Forţa unui popor nu vine de pe urma cultivării tendinţelor antagoniste, ci din convergenţa tendinţelor spre un scop”. Este adevărat, fiindcă se poate trăi, din păcate, şi fără ideal, numai cu interese meschine.
Vorbind despre defecte, C.R. Motru descrie şi exemplifică individualismul sufletului românesc: „Românul vrea să fie absolut la el acasă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar să fie a lui”, fapt ce nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică, ca prioritate, şi sugerează ideea că poate fi schimbat acest defect datorat factorului biologic ereditar, prin educaţie, într-un individualism instituţional. Pe de altă parte, repetând că „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei”, în acest mod el contribuie la desăvârşirea idealului solidarităţii, impusă de împrejurări şi de tradiţie. Sufletul său gregar i-a folosit la menţinerea unităţii limbii şi a bisericii: „În împrejurările vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi…”. Cu timpul gregarismul nu a mai folosit, s-a produs o schimbare, s-au diferenţiat aptitudinile şi caracterele, şi odată cu progresul statelor moderne au fost necesare individualităţi puternice. (Gregarism conf. dicționarului = concepție potrivit căreia tendința unor specii de a se aduna în turme, inclusive în grupuri umane.)
Furat de un „dulce” idealism, C.R. Motru nu poate să nu remarce elanul (uneori exagerat) şi curajul românului. Să ne amintim aprecierea filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), anume că elanul este structural şi înrădăcinat fiinţei noastre, iar desfiinţarea elanurilor metafizice ar însemna „mutilarea fiinţei umane”. Iar C.R. Motru remarca: „Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească! În front, la război; în ceaţă, la revoltă; în cârd, la vânătoare. Dar românul izolat este blând ca mielul.[…] Lui îi place să se simtă în mijlocul mulţimii, să vorbească şi să se ajute cu mulţimea. Specularea forţelor naturii prin industrie şi comerţ, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcţionar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură, şi la politicianism, adică la specularea cetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată «om mare». Şi cum toţi românii au râvna să ajute şi să îndrume neamul, ţara e copleşită de «oameni mari»!” (se ramarcă din nou fina ironie a lui C.R. Motru, dar țși o grijă pentru viitorul românului.) Vorbind despre perseverenţă, susţine că toate popoarele au dobândit-o printr-o selecţie: „Selecţia s-a operat în trecut prin tradiţia în familie. Astăzi ea se operează prin voinţă, în mod raţional”. Mai vorbeşte despre lipsa de perseverenţă a românului la lucrul început, dar punctează: „El este neperseverent întrucât instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii, de exemplu problema educaţiei dirijate, soldate cu disproporţia dintre numărul celor înscrişi în institute şi al celor absolvenţi, alegerea unei cariere fiind un lucru important, de care nu s-a ţinut seamă de multe ori.
Românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru”. Altă trăsătură negativă ar fi indisciplina în muncă pe tărâm economic, lipsindu-i „acel ceasornic ce determină un ritm regulat; românul munceşte în salturi, îi lipseşte spiritul comercial, este cheltuitor de timp, pierzând zile şi nopţi la petreceri”.
Pe lângă aceste caracteristici defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calităţi spirituale: primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi religios, calităţi pe care le reia din lucrarea „Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi”: „Românul este îndelung răbdător, conservator şi tradiţionalist”.
Cred, că astăzi ne putem întreba: Ce este rău în aceasta? Nu așa ar trebui să fie oamenii de pe această planetă? Nu ar însuma aceste calități, deopotrivă rațiunea cu sentimentele umane?
Despre sufletul poporului nostru Motru aminteşte că el a dorit să realizeze un tip de cultură şi acela a fost tipul culturii europene occidentale. „Este bine cunoscută finalitatea acestei spiritualităţi, care, pe terenul vieţii politice şi sociale, poartă denumirea de spirit burghez”. Pentru acordul sau dezacordul între sufletul poporului român şi spiritul burghez, Rădulescu Motru conchide: „Spiritul burghez aduce pe terenul vieţii politice sentimentul de supunere faţă de opinia majorităţii şi respectul faţă de obligaţiile liber contractate”. De asemenea, comerţul este principal şi cine reuşeşte în concurenţă are drept la beneficii, iar lupta se dă între indivizi cu drepturi egale, cultivându-se iniţiativa individuală prin asigurarea proprietăţii individuale. „Legile fiind obligatorii, nerespectarea lor se datoreşte unei educaţii cetăţeneşti incomplete”. Nici pentru viitor, crede, adaptarea sufletului românesc la libera concurenţă nu se va face uşor, subiectivitatea caracteristică sufletului se va împotrivi întotdeauna. Timpul a forţat românul să încerce să se adapteze, dar modul în care s-a adaptat, este de discutat. C. R. Motru atrage atenţia în mod vizionar: „De soluţia pe care oamenii de ştiinţă vor da-o acestei probleme, depinde orientarea noastră politică şi culturală în viitor. Suntem noi, românii, înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm principiile lor politice şi economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează; vom fi burghezi sinceri, nu de paradă. Suntem noi, românii, dimpotrivă, străini sufleteşte de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine suntem şi ce putem. Ruşine nu este pentru poporul care se ştie deosebit sufleteşte de popoare glorioase şi puternice, dar este ruşine pentru poporul care n-are curajul să-şi cunoască firea şi destinul”.
Tot despre sufletul românesc spune că este „cel mai variat mozaic din câte se pot imagina”, adăugând că este totuşi „o unitate care trăieşte prin armonia funcţiilor sale, întocmai cum trăieşte sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor care au trăit şi trăiesc; el îşi are firea sa proprie”. Şi îşi va păstra, spunem noi, firea originală!
În altă lucrare a sa, Constantin Rădulescu Motru insistă asupra faptului că trebuie să ne cunoaştem cu adevărat, Biologia şi Psihologia punându-ne la îndemână destule mijloace prin care se pot măsura şi clasifica aptitudinile unei totalităţi sociale. Şi are dreptate, fiindcă pentru a ne înţelege trebuie să ne cunoaştem bine şi numai cunoscându-ne bine, vom şti clar ce avem de făcut.
„Să nu ne aducem nici laude ipocrite, precum susţin unii că nu este popor pe lume mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Nu trebuie sa ne iluzionăm întru totul, ci să apelăm, mai întâi, la sentimentul realităţii – echilibrul pe care-l invoc de fiecare dată! Fiecare popor are calităţile şi defectele lui, ele cântărind în mod diferit; oriunde şi oricând este posibil a îndrepta balanţa spre binele acelui popor, el însumându-se binelui întregii lumi”.
Cred că s-ar putea vorbi despre defecte și calități ale diferitelor popoare luând în considerație nuanțarea acestora. Unele atârnă mai greu în balanță, altele mai ușor, și numai apoi de văzut asupra cărora trebuie insistat pentru amplificarea calităților și reducerea defectelor, totul în folosul întregii societăți.
De aceea, Constantin Rădulescu Motru şi a întocmit un studiu complex, cu scopul de a înţelege sufletul românului, evoluţia lui funcţie de vremurile noi şi rolul României în Uniunea Europeană la acel moment, având la dispoziţie o tehnică de investigaţie modernă.
Pe lângă caracteristicile defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calităţi spirituale: „primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi religios”, calităţi pe care le reia şi le detaliază în lucrarea „Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi” (1036): „Românul este îndelung răbdător, conservator şi tradiţionalist”.
Să nu se uite niciun moment că sufletul românesc păstrează imaginea oamenilor mari, a eroilor, conducătorilor puternici, regilor, pe care i-a avut de-a lungul istoriei, şi care au ştiut să lupte pentru binele acestui neam românesc, au crezut în menirea lui istorică şi au imprimat o conduită demnă oamenilor, în acele vremi. Laşităţi şi înfrângeri au existat şi vor mai exista pretutindeni, ele aparţin răului acestei lumi şi alcătuiesc partea dureroasă a sufletului celor cinstiţi şi devotaţi binelui şi dreptăţii.
Interesant este cum, în timp, gândirea politică schimbă sau nuanțează definițiile unor noțiuni. Astfel Dicționarul lui Șăineanu, ed. 1929, pe care l-am avut până de curând în biblioteca personală, definea simplu Naționalismul ca fiind caracterul propriu unei națiuni.
DLRLC (1955-1957) îl definește ca ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare, instigând la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale.
DN 1986 îl definește ca politică și ideologie care urmăresc întreținerea izolării și ațâțarea urii de rasă și naționalitate; tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.
DEX ’09 2009 definește naționalismul ca fiind ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.
Definiție recentă, concesivă: Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.
Iluștri reprezentanți intelectuali ai naționalismului românesc au fost considerați Nicolae Iorga și Constantin Rădulescu Motru.
Iulian Chifu, doctor în Științe Istorice, specializarea Istorie Contemporană, în lucrarea sa „Naționalismul între doctrină și ideologie” scrie că Naționalismul este o doctrină relativ nouă, a secolelor 19-20, pe considerentul că el a fost formulat și introdus în politică, în economie, în dreptul internațional public, în sociologie, în urma ideilor lansate de revoluția franceză. De fapt, la origine, doctrinele naționaliste au urmat celor patru clasici – poeți, eseiști, critici: Charles Péguy (1873-1914) – lansează teoria unui naționalism umanist, creștin, deschis, la baza căruia este voința de a păzi Franța de distrugerea unui viitor război prin salvarea universului tradițional; Charles Maurras (1868-1952) – fundamentează naționalismul integral, bazat pe monarhie, reinterpretând istoria Franței și ajungând la concluzia că monarhia reprezintă singurul regim de care Franța are nevoie, patria este identificată cu națiunea și cu regele, monarhia ereditară fiind garanția stabilității politice, regele având puteri depline, fără a fi jenat de un Parlament. În concepția sa, monarhul absolut nu poate fi tiran, deoarece reprezintă națiunea, conduce pentru binele comun și nu din capriciu personal; Maurice Barres (1862-1928) – asimilează națiunea patriei tradiționale, pericolul fiind tot ceea ce este străin; Johannes Fichte (1762-1841) – dă naștere unui naționalism rasist determinat de necesitatea renașterii națiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I.
Politologul român Alina Mungiu Pippidi a făcut o clasificare a naționalismului, în lucrarea despre „Tipurile de naționalism dezvoltate în spațiul românesc”, acestea fiind: naționalism liberal; naționalism conservator; naționalism fundamentalist ortodox sau mistic; naționalism revoluționar. Citez: „În perioada de după crearea statului național avem un naționalism conservator, ai cărui ideologi sunt Iorga și Motru, și unul mistic, cu accente revoluționare, care identifică esența românismului cu ortodoxismul, descris ca stare de a fi, în care voința de a deveni altceva este absentă. Din această perspectivă, o notă esențială a națiunii este confesiunea, Nae Ionescu contestând practic faptul că națiunile occidentale multiconfesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare. (…) Naționalismul revoluționar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinței, de Nae Ionescu și fundamentalismul ortodox. «Naționalismul nostru, scria Cioran, trebuie să plece din dorința de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorința de a face istorie». Și tot Cioran se despărțea de naționaliștii conservatori, scriind: «Găsesc că, în România, singurul naționalism fecund, creator și vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai că ignoră tradiția, dar o neagă și o înfrânge». Tuturor acestor tipuri de naționalism le urmează naționalismul comunist al lui Ceaușescu. (…) Naționalismul este și va rămâne singura ideologie cu o bază veritabilă populară din România post-comunistă. De ideologia naționalistă, în grade diferite, sunt atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist, din simplul motiv că acele condiții de bază, care făceau din ne-naționaliști o minoritate între cele două războaie mondiale, sunt neschimbate și astăzi, când statul și națiunea sunt în continuare, aproape în întregime, de creat sau de recreat”.
Naționalistul adevărat acționează din dragoste, nu din ură. Nu caută răzbunarea, ci dreptatea. Nu falsifică istoria, ci ia în considerație istoria adevărată. Naționalismul oricărei țări nu trebuie să dorească expansiunea teritorială sau culturală și nici cea ideologică.
Acestor opinii le adaug vorbele scriitorului Liviu Rebreanu: „A-ți iubi țara nu înseamnă a fi naționalist”. Este un sentiment normal, este ca și cum ți-ai iubi părinții care ți-au dat viață.
Istoricul religiilor, filozoful Mircea Eliade (1907-1986) s-a pronunțat asupra cărții: „Românismul dlui Motru este istoric, nu etnic. (…) Într-un asemenea «românism» cred foarte mulți oameni” și enumeră pe Camil Petrescu, E. Cioran, L. Blaga, Șerban Cioculescu, „un asemenea românism, spune el, este, de fapt, justificarea tuturor oamenilor onești, muncitori, optimiști din această țară. (…) Alături de profesorul N. Iorga, d. Rădulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai creator și cel mai original al generației de la 1900. (…) Și dl. Iorga și dl. Motru, au fost trădați de generația ai cărei șefi spirituali sunt”.
Sociologul, profesorul Constantin Schifirneț (n.1945) vorbind despre C. R. Motru drept creator de sistem filozofic, spune că el a avut capacitatea de a se schimba în raport cu epoca în care a trăit, schimbarea nefiind oportunism, ci faptul că a fost un spirit vizionar, dornic de reformism, atent la tot ce se întâmpla în evoluția societății timpului său, sesizând necesitatea unui mod propriu de a gândi realitatea națională. Îl consideră primul filozof român „atât prin formație cât și prin acțiunea de construire a unei culturi filozofice și a unui mediu filozofic”, corectând în acest fel imaginea nedreaptă datorată criticului George Călinescu. Legat de spiritualitate și naționalism, în ideea că noii spiritualități europene nu-i mai corespunde naționalismul pe care l-a urmat, citează afirmația lui C. R. Motru: ,,Căci naționalismul nostru de până acum este o concepție de împrumut, care a putut să-și aibă oportunitatea sa politică în trecut, care însă nu poate fi un crez al vieții noastre românești. (…) Suntem români. Să avem curajul să ne cunoaștem ce suntem și să ne prezentăm lumii așa cum suntem”. Apreciază cartea „Românismul”, în care autorul demonstrează cum românismul – o formă inedită a identității noastre – este spiritualitatea nouă în care trebuie să se înscrie poporul român, așa cum rezultă din câteva dintre aserțiunile lui, printre care exemplifică: ,,Românismul nu este o spiritualitate pe înțelesul bătrânilor, ci numai pe înțelesul tinerilor. (…) Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism, ci este pur și simplu Românism. El iese din credința că pe români îi leagă laolaltă o realitate cu mult mai adâncă decât aceea constatată prin simțurile fiecărui român în parte. (…) Românismul nu este nici xenofobism, cum s-a afirmat de unii, nici ortodoxism, cum s-a afirmat de alții, ci este un naționalism, mai adâncit sau mai încorporat în cerințele vremii. (…) Este naționalismul ieșit din condițiile istorice ale Europei, diferențiat după natura poporului nostru. (…) Fiecare popor constituie un unicat pe lume. (…) Românismul e o manifestație a realității istorice românești. (…) Naționalismul fiecărui popor este o existență originală și nicidecum copia unui model universal”.
Psihologul Constantin Georgiade (1898-1991) considera că această carte ,,este o revelație prin cuprinsul, observațiile și ideile sale”, Românismul fiind ,,o profeție” despre neamul românesc, o lucrare de mare sinteză sociologică, „o contribuțiune la sociologia culturii europene și la cunoașterea dezvoltării economice a Statelor europene”. După Constantin Georgiade, cartea este și o critică a istoriei statelor din Occident.
Politologul, profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996), democrat convins, spune că „Românismul domniei sale este o linie medie, este admirabilă atitudine a sincerității și a bunului simț”.
Cartea, în întregimea sa, nu a avut numai ecouri pozitive. O cronică nesemnată se pronunța negativ în legătură cu această lucrare a lui Motru: ,,Tot un făclier antinațional al țărănismului, profesor și acesta, dl. Rădulescu-Motru, și-a cristalizat de curând gândirea politică într-o carte de filosofie socială intitulată Românismul. Ce este românismul, nu se prea înțelege lămurit din lucrarea domnului Motru…”.
Teologul Ioan N. Beju (1906-1994), constata că o asemenea carte ,,deși pleacă din lagărul celor bătrâni, se ocupă de probleme ce frământă generația tânără”, dar ,,Bătrânul profesor, pe care ne-am obicinuit a-l considera printre gânditorii noștri de elită, procedând subiectiv, își dă în petec la sfârșitul unei cariere închinate gândirii și prosperității”, pentru că nu acceptă ideea cum că românismul și ortodoxismul coincid, în opinia lui fiind entități diferite.
Naționalismul, la ora actuală, poate avea implicații majore asupra securității europene, „el este în același timp factor al integrării societale și politice, dar și impuls distructiv, generator de conflicte ireductibile”, scrie doctorul în filozofie Mircea Naidin (n. 1967) într-un eseu. El se ocupă de asemeni de gândirea lui Jurgen Habermas (n. 1929), cel mai important și influent filosof german contemporan, unul dintre principalii intelectuali publici din Europa, creionat de unii ca idealist, dar și criticat de alții ca fiind oarecum demodat pentru zilele noastre, care consideră că s-a intrat într-o „constelație postnațională a istoriei”, ceea ce face ca statul național să devină dependent de forțele economice și politice. Pentru el, Naționalismul – aidoma lui C. R. Motru – este o soluție care și-a epuizat utilitatea și nu mai prezintă soluții viabile pentru problemele sociale contemporane, problema crucială pentru Uniunea Europeană fiind „o constituție care să consacre democrația postnațională și să asigure patru performanțe: ocuparea satisfăcătoare a forței de muncă, corelarea eficienței pieței cu dreptatea socială, înzestrarea Uniunii cu competențe de decizie, formarea unei identități europene în realitatea practică a vieții oamenilor”.
Oricum am gândi, o societate umană nu poate exista în afara unui ideal, așa precum fiecare individ îl are. Veșnic căutăm o lume mai bună, mai dreaptă, mai sigură și mai frumoasă.
Și revenind la autorul cărții aduse în discuție, mai amintesc pagina transcrisă din amintirile lui C. R. Motru, de către filozoful, poetul, eseistul, publicistul, scriitorul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Între suflet și spirit”, în care tânărul filozof – este vorba de Constantin Rădulescu-Motru –, nehotărât pentru cariera pe care trebuia să o aleagă, scria: „Suntem așa de înapoiați noi românii, că orice specialitate aș lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă…”, Noica adăugând sfatul pentru tinerii pe care-i încearcă aceeași amărăciune, să existe în ei „aceeași vitalitate, aceeași putere de a depăși resemnarea și de a lucra cum a făcut-o acest exemplar rar de muncă și productivitate, care a fost și este Constantin Rădulescu Motru”.

Vavila Popovici, Stanford, Connecticut, SUA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.