Zalău, 2009

† Petroniu

Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi drept  credincioşilor

creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului: Normal 0 MicrosoftInternetExplorer4

Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,

iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi fii duhovniceşti,

Ne găsim astăzi în ziua marelui praznic al naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Cu toate că acest eveniment a avut loc în urmă cu aproape două mii de ani, el a fost plănuit de Dumnezeu din veşnicie, chiar înainte de a fi creată lumea. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost numită de Biserică „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, pentru că până în ziua în care Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis de Dumnezeu să-i binevestească Sfintei Fecioare Maria că ea va naşte pe Fiul Lui, nici puterile cereşti nu cunoşteau acest plan măreţ al lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi afirmă că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu le-a fost necunoscută îngerilor pentru ca diavolii, care sunt îngeri pervertiţi lăuntric şi alungaţi de la faţa lui Dumnezeu, să nu ştie nimic despre ea.

Cu toate că întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost o taină, lumea a fost pregătită cu multă grijă de Dumnezeu pentru aceasta. Momentul în care oamenii au fost pe deplin pregătiţi pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu a fost numit sugestiv de către Sfântul Apostol Pavel „plinirea vremii” (Galateni 4,4).

Primul act în pregătirea lumii pentru primirea Fiului lui Dumnezeu a avut loc în grădina cea din Eden, după căderea protopărinţilor Adam şi Eva în păcat, dar înainte de alungarea lor, când Dumnezeu a anunţat că peste timp lucrarea Satanei în lume va fi zădărnicită de un urmaş al femeii. Dumnezeu i-a zis în acest sens şarpelui (adică Satanei): „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (adică sămânţa, cineva născut din femeie) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul (îl vei face să sufere)” (Facere 3,15).

În realizarea scopului Său, Dumnezeu şi-a ales un popor, din sânul căruia urma să se nască la momentul potrivit, sau la plinirea vremii, Mântuitorul lumii. Acest popor a primit de la Dumnezeu Legea Vechiului Testament, care a fost, conform afirmaţiei Sfântului Apostol Pavel, „o călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24). Dumnezeu a ridicat din timp în timp prooroci dintre evrei, pentru a menţine în permanenţă trează conştiinţa acestora despre rolul lor cu totul aparte în istoria lumii.

În cele ce urmează vom prezenta cele mai importante proorocii mesianice ale Vechiului Testament, care au vestit venirea în lume a Mântuitorului cu sute de ani înainte ca aceasta să aibă loc, înfăţişând chiar unele evenimente din viaţa Lui.

Dumnezeu i-a spus lui Avraam, părintele poporului ales: „Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12,2-3). Această proorocie vesteşte că Mântuitorul se va naşte din urmaşii lui Avraam şi faptul că El va veni pentru toate neamurile pământului.

Poporul ales era format din douăsprezece seminţii, însă din prima Carte a Sfintei Scripturi s-a profeţit faptul că „nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele” (Facere 49,10).

Profetul Miheia a scris: „Iar tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5,1), arătând locul naşterii Mântuitorului.

Proorocul Daniel a vorbit despre timpul naşterii: „Şaptezeci de săptămâni de ani au fost rânduite pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce se va sfârşi fărădelegea, se va pecetlui păcatul şi se va curăţi nedreptatea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, se vor pecetlui vedenia şi proorocia şi se va unge Sfântul Sfinţilor” (Daniel 9,24).

Despre naşterea lui Mesia din pântecele unei Fecioare şi despre pururea fecioria Maicii Domnului au scris profeţii Isaia şi Iezechiel: „Iată, Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel, care înseamnă «Cu noi este Dumnezeu»” (Isaia 7,14). „Uşa aceasta va fi încuiată; ea nu se va deschide şi nimeni nu va trece prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra prin ea, şi ea va fi încuiată” (Iezechiel 44,2).

Proorocul Ieremia a scris despre pruncii din Betleem şi împrejurimi ucişi la porunca regelui Irod: „Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi jale: Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt” (Ieremia 31,15). Spre lămurire menţionăm faptul că în apropiere de Betleem se găsea orăşelul Rama, în vecinătatea căruia se afla mormântul Rahelei, soţia patriarhului Iacob, strămoaşa triburilor Efraim şi Manase.

Despre întoarcerea Pruncului Iisus din Egipt în Ţara Sfântă, Dumnezeu a grăit prin gura profetului Osea: „Din Egipt am chemat pe fiul Meu” (Osea 11,1).

Proorocul Isaia a scris despre minunile pe care le va săvârşi Mântuitorul: „Atunci ochii orbilor se vor deschide şi urechile surzilor vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor” (Isaia 35,5-6).

Vinderea Mântuitorului de către Iuda pentru treizeci de arginţi a fost profeţită de Zaharia: „Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi plata, dacă nu, să nu Mi-o daţi! Iar ei Mi-au cântărit plata: treizeci de arginţi” (Zaharia 11,12).

Acelaşi profet a scris următoarele cuvinte despre intrarea triumfală a lui Mesia în Ierusalim: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9).

Proorocul Isaia a prezentat în capitolul 53 al cărţii sale cu lux de amănunte patimile Mântuitorului, motiv pentru care a fost supranumit pe bună dreptate „Evanghelistul Vechiului Testament”. Nu vom reda aici întregul capitol, pentru că este prea lung, dar el poate fi citit pe îndelete, acasă, de toţi cei interesaţi.

Regele şi psalmistul David a proorocit despre sorţii aruncaţi de soldaţii romani pentru cămaşa Mântuitorului: „Împărţit-au hainele mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalmul 21,20).

Acelaşi rege a vorbit şi despre învierea Domnului din morţi: „Nu-Mi vei lăsa sufletul în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Ps. 15,10).

Toate aceste profeţii împlinite în persoana Domnului Hristos de la naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria, până la învierea Sa cu trupul din morţi, nu au făcut decât să confirme cuvintele Mântuitorului spuse evreilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).

Dumnezeu a conlucrat şi cu celelalte popoare pentru venirea în lume a Fiului Său. Unul dintre principalele instrumente prin care lumea păgână a fost pregătită în vederea acceptării învăţăturii Domnului Hristos a fost Alexandru Macedon, renumitul conducător de oşti, care la vârsta de 32 de ani era cârmuitorul celei mai mari împărăţii din antichitate. Aceasta se întindea din Grecia, peste întregul Orient Mijlociu, până la râul Hyfaz, din îndepărtata Indie.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Alexandru cel Mare cu o inteligenţă şi un curaj de excepţie, acesta fiind nu doar un mare cuceritor, ci şi un dibaci cârmuitor al vastului său imperiu, compus dintr-un conglomerat de popoare şi triburi de diferite religii şi mentalităţi. În cele ce urmează vom prezenta două exemple de tact ale lui Alexandru Macedon, care a fost unul dintre cei mai mari strategi ai tuturor timpurilor.

În timpul campaniei sale prin Orientul Mijlociu, Alexandru a ajuns la cetatea Aornos, ridicată pe un perete stâncos înalt şi abrupt, care o făcea, practic, de necucerit. Un oracol prevestise că fortăreaţa va fi ocupată de nişte soldaţi înaripaţi. Ţinând cont de faptul că marele cuceritor se afla la poarta cetăţii în secolul al IV-lea î. d. Hr., nimeni nu se putea gândi atunci că omul va fi vreodată capabil să zboare.

Aflând de prezicerea oracolului, Alexandru a alcătuit o unitate de elită, compusă din trei sute de soldaţi originari din Muntele Epir, antrenaţi în ascensiuni periculoase, cărora le-a cerut să escaladeze, pe timp de noapte, stânca ameţitoare, pentru a ajunge deasupra fortăreţei, unde să fluture la revărsatul zorilor nişte văluri mari, albe, care să semene a aripi. Cu corzi şi crampoane, soldaţii s-au căţărat cu greu pe stâncă, dar până în zori au reuşit să ajungă pe creasta de deasupra cetăţii, unde au început să agite vălurile albe în toate direcţiile. În acel moment Alexandru a trimis un sol în cetate şi i-a înştiinţat pe cei de acolo că ostaşii înaripaţi de deasupra fortăreţei fac parte din oastea lui, somându-i să se predea imediat. Îngroziţi că prezicerea oracolului se adevereşte, apărătorii cetăţii s-au predat fără să opună rezistenţă. Datorită unei stratageme, Alexandru cel Mare a ocupat fortăreaţa de necucerit fără să scoată măcar sabia din teacă.

În drumul său, Alexandru Macedon a cucerit o altă cetate, al cărei rege îşi aştepta resemnat sfârşitul. Marele cuceritor însă i-a cruţat viaţa, căsătorindu-se cu Roxana, frumoasa lui fiică, şi confirmându-l pe acesta în continuare ca rege al cetăţii respective, dar supus lui.

Marele merit al lui Alexandru Macedon în planul lui Dumnezeu a fost acela că el a răspândit limba şi cultura greacă pe un teritoriu foarte întins.

Alt pas important al pregătirii lumii păgâne în vederea primirii învăţăturii Mântuitorului l-a făcut regele Ptolemeu Philadelphul din Alexandria Egiptului, oraş înfiinţat de Alexandru cel Mare, care îi poartă numele până astăzi. La insistenţele lui Demetrius, bibliotecarul şef al renumitei Biblioteci din Alexandria, regele Ptolemeu a dispus în anul 250 î. d. Hr. ca Vechiul Testament să fie tradus din ebraică în limba greacă. Datorită acestui fapt, cei care au citit cartea sfântă a evreilor au ajuns să cunoască Legea Veche şi profeţiile despre Mântuitorul. Drept consecinţă, la pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, în Ierusalim erau prozeliţi, adică adepţi ai religiei mozaice, „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer: parţi, mezi, elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea, în Capadocia, în Pont, în Asia, în Frigia, în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, cretani şi arabi” (Faptele Apostolilor 2,5 şi 9-11). Cu siguranţă mulţi dintre aceştia au devenit simpatizanţi ai religiei iudaice după ce au citit Vechiul Testament în greceşte, limba de circulaţie din acel timp.

Cu trecerea vremii Imperiul Roman a luat locul celui întemeiat de Alexandru cel Mare. Întrucât dintre cele două culturi cea greacă era superioară, a ieşit vorba: „Romanii i-au cucerit pe greci cu armele, dar grecii i-au cucerit pe romani prin cultură”. În urma acestui fapt, în provinciile vastului Imperiu a fost impusă limba latină, fără a fi însă înlăturată cea greacă.

Alt moment pregătitor crucial al „plinirii vremii” a avut loc în anul 63 î.d.Hr., când generalul roman Pompei a cucerit Palestina, fiind înlesnită prin aceasta libera circulaţie a evreilor pe tot cuprinsul Imperiului Roman, dar şi a celorlalţi cetăţeni ai Imperiului în Ţara Sfântă.

Acest fapt nu a rămas fără urmări în istoria mântuirii. Ca dovadă avem recensământul efectuat la porunca împăratului Octavian Augustus, datorită căruia Dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria au călătorit de la Nazaret la Betleem, localitatea lor de baştină, unde S-a născut Pruncul Iisus, împlinindu-se prin aceasta proorocia lui Miheia, precum şi închinarea celor trei magi de la Răsărit, care au venit de departe pentru a-I aduce daruri Pruncului.

Fiul lui Dumnezeu S-a născut în sânul poporului ales, dar El a venit pentru întreaga omenire. Deşi Mântuitorul a propovăduit în aramaică, limba evreilor din vremea Sa, toate cărţile Noului Testament au fost scrise în greacă, pentru ca învăţătura cea mântuitoare să se poată răspândi cu uşurinţă în toată lumea cunoscută atunci. Singura carte a Noului Testament scrisă în aramaică a fost Evanghelia după Matei, care şi ea a fost tradusă imediat în greceşte.

Domnul Hristos le-a poruncit Sfinţilor Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Ucenicii Mântuitorului au îndeplinit cu succes această misiune, predicând Evanghelia din Spania până în India (unde fuseseră odinioară hotarele răsăritene ale Imperiului lui Alexandru cel Mare). Răspândirea foarte rapidă a învăţăturii Domnului Hristos la neamuri, prin Apostoli şi ucenicii lor, a dovedit faptul că popoarele păgâne erau pregătite pentru venirea Fiului lui Dumnezeu în lume.

Mântuitorul a spus: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7,21). Din aceste cuvinte înţelegem că simplul fapt de a fi creştini nu ne mântuieşte, ci noi trebuie să conştientizăm că în zadar S-a născut Pruncul Iisus în Betleem, dacă nu se naşte şi în inimile noastre. De aceea să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ferindu-ne de păcat şi săvârşind fapte bune, pentru că numai aşa vom putea ajunge în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor

şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu

Episcopul Sălajului