Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, simpaticul şi fascinantul meu prieten, neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; mă avertizase încă de la prima noastră întâlnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau de fiecare dată câtă dreptate avusese! Îi priveam cu admiraţie fiecare gest, fiecare trăire şi tresărire a muşchilor feţei, fiecare licărire din privirea lui ageră şi inteligentă, pe parcursul relatărilor pline de miez şi tâlc, minunându-mă de felul în care transmitea informaţia şi reuşea fără prea mult efort să captiveze pe cel ce-l asculta şi să-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-ți descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă şi potrivită contextului, astfel încât timpul scurs în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viaţa plină de inedit şi aventură pe care nea Mitică a trăit-o după plecarea din ţară.  
„De acum să-mi spui unchiule, iar eu  îţi spun nepoate!”  
Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise şi el să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă.
De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutători şi ageri, căutând să-i pătrundă ființa; s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat: „De unde eşti?”. „Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm prietenul meu. „Aha, bănuiam eu că eşti ardelean!” şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: „Cine sunt ăştia cu tine? Sunt comunişti?” „Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – i-a răspuns nea Mitică, cu aceeaşi faţă senină şi cu bine cunoscuta cumpătare ardelenească. Cu ochii mari de mirare şi surprins de răspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Păi legionarii treceau graniţa?”. „Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte, şi parcă reproşându-şi pentru această carenţă de informare, avocatul a exprimat cu o undă de regret în glas: „Oooo, cum n-am ştiut asta?!”
După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi voi spune nepoate. Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”.  Şi aşa au făcut!
„Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie!”  
Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Măi Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucureşti?”. „Păi el m-a făcut nepotul lui”, i-a răspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început să-i dezlege câteva din misterele ce-nvăluiau personalitatea celui cu care, parcă îi era hărăzit să se reîntâlnească mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitică o va urma în exil…
„Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai”, i-a spus Ionescu, destăinuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucureşti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupație importantă pe care o practicau în timpul liber oamenii bogați. Nichita Tomescu îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc şi ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna.
Nea Mitică şi Nichita s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acestei asociații. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociaţiei care se voia a fi strigătul exilului românesc către cei ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale.
Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti. Întotdeauna cu adrenalina în concentrații crescute, avocatul îşi vedea de drum luptând pentru ţelul vieţii sale şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcinile din care se trăgea, de ţara în care se formase ca om şi ca profesionist.
Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizării atât profesional cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiaţi acolo şi care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsească Franţa, în momentul în care a început războiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat să ia această decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Aşa că, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles şi nea Mitică şi „unchiul” său, avocatul Nichita Tomescu…
Tainele prieteniei şi secretele „succesului”!
Începută în Iugoslavia la închisoarea din Panciova și continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu a rămas constantă, ba mai mult, s-a intensificat după ce au ajuns la Montreal.
Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care ştia să ajungă acolo unde îşi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, și care știa să-şi direcţioneze acţiunile în direcția țintită. Aşa a ajuns Nichita Tomescu să practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind și de o minte ascuţită, împletită armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a făcut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese să reprezinte mari mafioţi.
Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la o cină, le povestea ore în şir despre „secretele” succesului său. „Cel mai greu este să plăteşti un judecător” – le spunea el. „Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria”. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecător care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil, şi astfel faima lui a crescut şi clientela s-a extins în rândurile mafioţilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.
De exemplu, trei italieni furaseră un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafioţii au mers la Nichita şi i-au spus: „Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte şi numai el ne poate ajuta”. Şi Nichita a fost angajat!  
„Bine, măi Nichita, dar cine plăteşte?”  
Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat şi mă captivase atât de mult încât uitasem cu desăvârşire de trecerea timpului. Stăteam şi-i analizam mimica în timpul relatărilor şi observam cum muşchii feţei se contractă sau se destind, funcţie de momentele pe care reuşea să le ilustreze cu o precizie şi minuţiozitate rar întâlnită. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea, îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.
„Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim”, a continuat nea Mitică şi uitându-se în gol, parcă se reîntorcea în timp, retrăind momentele petrecute împreună cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, măi Nichita, dar cine plăteşte?” la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice: „Lasă, că este deja aranjat!”.
„Când plecam din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi, care la vederea noastră se ridicau în picioare şi-l salutau pe Nichita, făcând o reverenţă în faţa acestuia”, a spus nea Mitică şi în ochii lui am zărit pentru o clipă o altfel de strălucire… „Vedeţi măi, cine a plătit?”, le răspundea avocatul ieşind din restaurant. Mafioţii îi plăteau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu. 
„Unde-s banii?”  
Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului şi simpaticului meu prieten şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat şi eu cu un zâmbet, aşteptând nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu.
Îşi amintise de Radu, un român pe care-l chema aşa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se număra şi nea Mitică.
„Radu Spital” împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când și-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: „Păi dânsul, ca avocat, nu ştia că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă?” Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puşcărie.
Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii?” Radu i-a răspuns spăşit: „Măi Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adică pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.
„De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.
Aflasem de la prietenul meu amănunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori şi pe sume exorbitante, cea mai mare sumă ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte mulţi la vremea aceea.   
„Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”  
Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei sale pentru că aceasta i-a spus: „Măi Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a răspuns roşu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?” şi i-a tras o palmă zdravănă, ca să-l ţină minte.
Fata l-a dat in judecată şi la proces, judecătorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiți cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce știţi dumneavoastră despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filozof. Judecătorul a fost impresionat și a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit până acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului, i-a răspuns zâmbind: „Păi unde ai fi vrut să auzi, la Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan și îndrăzneţ. Apoi, judecătorul s-a întors către fată şi i-a spus contrariat: „Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?”.  
„Toată lumea în genunchi!”  
Nea Mitică s-a oprit la un moment dat din povestit; tăcea şi se uita într-un punct în care numai el ştia ce vede… Aşteptam cu sufletul la gură să văd ce urmează pentru că îi simţeam emoţia şi i-o observam în tremurul abia perceptibil al bărbiei, dar şi în cele două boabe de rouă care se chinuiau să nu se rostogolească din ochii prietenului meu și care aveau, de data aceasta, o strălucire aparte.
Calm, cu o atitudine solemnă şi admirativă, nea Mitică mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica ortodoxă pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul şi îşi povesteau bucuriile şi necazurile inerente ale vieţii trăite departe de ţară.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de alţi confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toată lumea în genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toți cei care erau în biserică au căzut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotruş având o vârstă venerabilă și intimidat fiind de atitudinea surprinzătoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea şcoala la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Nichita Tomescu, aşa că, nu au fost prea surprinşi de gestul acestuia. Ştiau că în ciuda faptului că era plecat de ani buni din România, rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură. 
„Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale preţiosului meu prieten mi-au captivat atenţia şi m-au făcut să trăiesc alături de dânsull emoţia amintirilor. Știu, da știu, că şirul amintirilor lui încă nu a ajuns la capăt. L-am privit atent şi am simţit că mai vrea să-mi spună ceva.
„Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitică la sfârşitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de linişte scria. Avea nişte poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: „Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei”… 
Un mare jucător la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patimă a lui care durase foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: „Gata, de acum n-am să mai joc” şi n-a mai jucat.  „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitică şi în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuți şi se puteau citi sentimentele care-l legaseră atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenţa şi de la care a avut ce învăţa de-a lungul timpului…