„A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a fi stăpân pe viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?”
– Jean-Marie Guyau
Jean-Marie Guyau (1854-1888) a fost un filozof și poet francez. S-a născut la Laval, Pays de la Loire, în vestul Franței și a murit tot în Franța, la Menton, oraș în sud-estul Franței, situat pe litoralul Mării Mediterane, pe Coasta de Azur. Guyau a avut o comportare nobilă, cu sclipiri geniale ale amănuntului, a fost apreciat pentru gândirea, claritatea și frumusețea expunerilor sale. A avut o viață scurtă, dar fecundă. Gânditor precoce, a avut importante contribuții în estetică, filozofia religiei, etică și pedagogie. A fost inspirat de filozofiile lui Epicur, Epictet, Platon, Immanuel Kant, Herbert Spencer, Alfred Fouillée, și de poezia și literatura lui Pierre Corneille, Victor Hugo și Alfred de Musset. Trăsăturile spirituale îl apropie de Nietsche, de care se deosebește totuși, printr-o notă vădită de iubire și înțelegere a omului și a vieții.
A cunoscut din tinerețe scrierile lui Platon și Kant, precum și istoria religiilor, prin intermediul tatălui său vitreg, filozoful Alfred Fouillée. Datorită mediului în care a fost crescut, a obținut licența în litere la vârsta de 17 ani, vârstă la care a și tradus compendiul lui Epictet. La 19 ani a publicat lucrarea de 1300 de pagini „Mémoire”, pentru care a primit în anul 1874 un premiu din partea Academiei Franceze de Științe Morale și Politice și care l-a ajutat să obțină un post de profesor de filozofie la Lycée Condorcet. Acolo a stat puțin, deoarece s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară. Pentru recuperare, a plecat spre sudul Franței, unde a rămas până la decesul care a survenit la vârsta de 33 de ani.
Mama sa, Augustine Tuillerie, care s-a căsătorit cu Fouillée după nașterea lui Guyau, a publicat în 1877 „Le Tour de France par deux enfants” sub pseudonimul G. Bruno. Soția lui Guyau a publicat romane scurte pentru tineri sub pseudonimul lui Pierre Ulric.
Spre deosebire de Nietsche și Bergson cu care deseori este comparat, Guyau nu este tot atât de bine cunoscut, cu toate că unele eseuri scrise în 1885, au ceva din freamătul acelor zile care i-au adus o reputație și o măsură de notorietate asemănătoare cu a lui Nietsche. Aceasta a fost consolidată cu lucrarea scrisă doi ani mai târziu „Nereligiunea viitorului”.
Dintre lucrările cele mai importante ale lui Guyau, putem cita:
Essai sur la morale littéraire ( Eseu despre moralitatea literară), 1873 ;
Mémoire sur la morale utilitaire depuis Epicure jusqu’à l’ecole anglaise (Disertație despre moralitatea utilitară de la Epicur la școala engleză), 1873 ;
Première année de lecture courante (Primul an de lectură fluentă), 1875;
Morale d’Epicure (Morala lui Epicur), 1878;
Morale anglaise contemporaine (Morala engleză contemporană), 1879 ;
Vers d’un philosophe (Versul unui filosof)
Problèmes de l’esthétique contemporaine (Problemele esteticii contemporane), 1884 ;
Irréligion de l’avenir (Nereligiunea viitorului),1886; în engl. The Non-religion of the future, New York, 1962;
L’art au point de vue sociologique (Arta din punct de vedere sociologic), 1889;
Education Esquisse d’une morale sans obligation ou sanction (Schița unei morale fără obligație sau sancțiune),1884 ;
et Heredite. Étude sociologique (Educație și ereditate. Studiu sociologic),1902.
Concepția lui Guyau este ilustrată în lucrarea „L’art au point de vue sociologique” (Arta din punct de vedere sociologic), 1889, cap. I, II, în care susține că scopul artei nu este doar să producă plăcere, ci să creeze simpatie între membrii unei societăți. Prin extensie, el susține că arta are puterea de a reforma societățile, precum și de a le forma din nou. „Mai întâi, scrie Guyau, nu prea există emoție estetică fără o emoție simpatică, și nu există emoție simpatică fără un obiect cu care intrăm în societate într-un fel sau altul, pe care îl personificăm, pe care îl îmbrăcăm cu o anumită unitate și o anumită viață. Deci, nici o emoție estetică nu este în afara unui act al inteligenței prin care antropomorfizăm mai mult sau mai puțin lucrurile, făcând din aceste lucruri ființe animate, iar pe ființele animate concepându-le după tipul uman. Chiar abstracțiunile trebuie să pară că trăiesc pentru a deveni frumoase”. Și aceasta nu o putea spune cu convingere, decât un poet. Guyau mai afirmă că un exercițiu abstract al inteligenței determină o deșteptare a unei dorințe, uneori pasionale, a puterii întregi a ființei, exemplificându-l pe Pascal care, când lucra, uita de durerea de dinți. Cu adevărat, emoțiile noastre sunt implicate în toate activitățile, fie ele personale, sociale sau profesionale.
Amintesc că am scris cândva un poem: Se spune că durerea de dinți / îl exaspera pe Pascal / și atunci desena cele mai regulate / figuri geometrice. / Pe noi, când viața ne doare, / ce putem face decât să ne refugiem / în geometria cuvintelor. //
Dar, să revin la Guyau – „revenons à nos moutons”, cum spune francezul (expresie folosită când o persoană se abate de la subiectul discuției, cunoscută după o fabulă franțuzească scrisă în 1400, de către un autor necunoscut). Guyau vorbește despre Solidaritatea socială și simpatia universală, principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte: „Obiectele pe care le numim inanimate sunt mult mai vii decât abstracțiunile științei, și de aceea ne mișcă, ne produc simpatie, deșteaptă în noi emoții estetice. O simplă rază de soare sau de lună ne atinge, dacă evocă în gândirea noastră figurile surâzânde ale celor două astre amice”.
Astfel, despre peisaj Guyau spune: „Pentru a gusta un peisaj, trebuie să te armonizezi cu el. Pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; trebuie de asemeni, cu raza de lună, să tremuri în umbra serii; trebuie să scânteiezi cu stelele albastre sau aurite; trebuie, pentru a înțelege noaptea, să simți trecând peste noi cutremurul spațiilor obscure, al imensității vagi și necunoscute. Pentru a înțelege primăvara, trebuie să ai în inimă ceva din ușurința aripii de fluture, pe a cărei pulbere fină răspândită în cantitate apreciabilă în aerul primăvăratec o respirăm (…) pentru a înțelege un peisaj, trebuie să-l armonizăm cu noi înșine, adică să-l umanizăm. (…) Ființa vie și sensibilă împrumută lucrurilor sentimentul și viața sa. Trebuie să fii poet în tine însuți pentru a iubi natura: lacrimile lucrurilor sunt propriile noastre lacrimi”. „Pentru a înțelege un peisagiu, spune Guyau „trebuie să-l armonizăm cu noi înșine, adică să îl umanizăm.(…) Ochiul nostru are o lumină proprie și nu vede decât ceea ce el limitează cu propria-i lumină”.
Despre Emoția artistică și emoția morală: „Frumusețea este deja binele realizat, iar binele moral este frumosul de realizat în individ sau în societatea umană”. „Frumosul dacă este plăcutul intelectual, cu siguranță nu poate fi identificat cu utilul care este doar căutarea plăcerii; dar utilitatea (și astfel Guyau crede că îi corectează pe Kant și pe evoluționiști) nu exclude totdeauna frumusețea și adesea ea constituie o treaptă inferioară a acesteia. Sculptura se bazează mai ales pe anatomie, și fiziologie; pictura pe anatomie, fiziologie și optică; arhitectura pe optică; muzica pe fiziologie și acustică; poezia pe metrică, ale cărei legi mai generale sunt acustice și fiziologice”.
În introducerea lucrării „L’irreligion de l’avenir” (Ne-religiunea viitorului),1886, afirmă că orice religie este stabilirea unei legături, la început mitică, mai târziu mistică, unind omul cu forțele universului, apoi cu universul însuși și în cele din urmă cu principiul universului, aceasta reieșind din toate studiile religioase. Amintește multe definiții care au fost date religiei. Una dintre acestea sună astfel: „Religia este un sociomorfism universal. Societatea cu animalele, societatea cu morții, societatea cu spiritele, cu geniile bune sau rele, societatea cu forțele naturii, cu principiul suprem al naturii, nu sunt decât forme diverse ale acestei sociologii universale în care religiile au căutat rațiunea tuturor lucrurilor, tot atât de mult a faptelor fizice ca trăsnetul, tempesta, boala, moartea, cât și a relațiilor metafizice – origine și destin, sau a relațiilor morale, virtuți, vicii, lege și sancțiune”. În finalul lucrării Guyau afirmă că „este greu să ne resemnăm a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu simpatizează de departe cu noi, că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate. Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, acel ce ne întovărășește pretutindeni, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Cui să-i vorbim de ființele care nu mai sunt și pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia își amintesc de ele, ceilalți nici nu le-au cunoscut: dar în această ființă divină și omniprezentă noi simțim re-formându-se societatea fără încetare, sfărâmată de moarte. „In eo vivimus” (trăim în el), În El nu mai putem muri. Din acest punct de vedere, Dumnezeu, obiect al sentimentului religios, nu apare numai ca un tutor și un stăpân, El e mai mult decât un prieten: e un adevărat tată”. Nevoia de protecție și de afecțiune a sfârșit după mii de ani, prin atingerea problemei menirii omului și a lumii. „Astfel religia, aproape fizică la origine, spune Guyau, ajunge la o metafizică”.
Lucrările lui analizează și răspund în primul rând filozofiei moderne, în special filozofiei morale. Văzut în mare măsură ca un epicurian, el privea utilitarismul englezesc ca o versiune modernă a epicureismului (filozofia predată de Epicur (341-270 î.e.n.), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) fiind scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului), și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului). Deși un admirator entuziast al operelor lui Jeremy Bentham și John Stuart Mill, el nu i-a scutit de o examinare atentă a abordării lor față de moralitate.
În lucrarea „Esquisse d’une morale sans obligation ou sanction” (Schița unei morale fără obligație sau sancțiune) 1884, probabil cea mai importantă lucrare a sa despre teoria morală, el începe de la Fouillée, susținând că școlile utilitare și pozitiviste, în ciuda admiterii prezenței unui inconștient în teoria morală, expulză în mod greșit ipotezele individuale îndreptate spre acest lucru de necunoscut. Afirmă că orice teorie validă a eticii trebuie să considere sfera morală ca fiind formată nu numai din fapte morale (abordarea utilitară), ci și, mai important chiar, din idei morale. Pe de altă parte, spre deosebire de Fouillée, el nu vede inconștientul în sine ca fiind capabil să contribuie la un „principiu practic care limitează și restricționează conduita”, adică a „simplei justiții” care se apropie prea mult de noțiunile kantiene de datorie…”. O mare parte din tratatul său este dedicat argumentării pe ce teorie morală se poate pune baza, și care i-ar elibera pe teoreticienii morali de a se baza pe datorie, sancțiuni și obligații. Singurii „echivalenți” sau „înlocuitori” ai datoriei, ar fi:
Vavila Popovici – Carolina de Nord