Muza Fest vă invită la o expoziție fantastică semnată Ștefan Pelmuș. Vernisajul are loc la Muzeul de Artă Ioan Sima la ora 17.00.

Aspiraţia vocaţională a pictorilor dintotdeauna a fost nu atât să frământe culoarea, obţinând cele mai insolite amestecuri de tonuri şi nuanţe briliante, ci să transpună într-o naraţie coerentă „întâmplările” din realitatea vizuală imediată. „Alfabetul” folosit a variat de la tonul plat şi „scrierea” pictată, la modeleul sârguincios prin care imaginea lua mimetic „forma” lumii înconjurătoare.

Dar o parte semnificativă a acestor artişti a pornit într-o direcţie opusă, alegând să nu devină „copiştii” vizualităţii, ci, pornind de la aceasta, să dea formă lumilor nevăzute, inventate de propria lor imaginaţie prodigioasă. Aceştia sunt artiştii „irealităţii” care plutesc în universul cel mai fantastic. Cei mai prodigioaşi dintre ei au strălucit nu în nobleţea de a imita realitatea în formulele ei demiurgice, ci în a crea arhitecturi, forme noi, răvăşind acoperământul mimetic al realităţii şi scoţând din întunericul lucrurilor angoasele subiectivităţii – tangibile, dar groteşti – dând o ordine nouă lumii inventate. A fost firesc, aşadar, ca plăsmuirea noilor forme să nu aibă perfecţiunea dumnezeiască, acestea fiind sustrase din imperiul subpământean, cel stăpânit de Belzebut, iar înmulţirea lor provocatoare să aparţină Evului de mijloc, cel atât de rafinat în născocirile cele mai stranii.

Această lume de plăsmuiri fantaste a fost atât de preţuită de unul dinre cei mai mari împăraţi ai Europei, Rudolf al II-lea de Habsburg, născut la Viena, dar care a mutat capitala Imperiului la Praga, admirator necugetat al lumilor versatile, adeseori transpuse din arta cea mai insolită direct în politică. Un episod al istoriei sale ne priveşte şi pe noi: rafinata uneltirea prin care Împăratul a angajat doi „generali”, pe italianul Giorgio Basta şi pe valahul Mihai, supranumit „Viteazul”, principe al Ţării Româneşti, să învingă turcii în bătălii succesive, pentru ca apoi, în locul onoarei militare pe care ar fi trebuit să i-o dăruiască, să-l ucidă pe românul neînfricat, devenind astfel, el însuşi, „principe” al Ardealului, ţară pe care a stăpânit-o timp de cinci ani (1599-1604). Acolo, la Praga, în castelul său îngheţat, acoperit de umbre şi străjuit de fantasme, şi-au găsit locul artiştii Europei cei mai stranii şi mai neobişnuiţi. Cutreierat alternativ de exaltări furtunoase şi depresii axioase, Împăratul i-a strâns alături de el pe cei mai prodigui şi mai inventivi artişti ai Europei, de la Albrecht Dürer la Breughel cel Bătrân, apoi pe cei mai agili născocitori ai manierismului nordic, Bartholomeus Spranger, Hans von Aachen, Giuseppe Arcimboldo, Aegidius Sadeler, Roeland Savery sau Adriaen de Vries.

Unic în felul lui în arta românească, pictorul Pelmuş este mai degrabă un „cortegiano” praghez, rafinat, deprins cu alfabetele eterice, născocite la Ierusalem şi la Praga de către aceeaşi seminţie şi care străbat secolele cu o agilitate însufleţitoare. Ce bine îi şade acestui artist contemporan, „domnind” peste tenebrele acestui oraş ardelean al cărui rafinat monument „Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” din curtea Palatului Imperial de la Praga a fost edificat de alţi doi artişti clujeni pentru misteriosul Rudolf al II-lea!

După aproape cinci sute de ani, pictorul Stefan Pelmuş apare el însuşi în această descendenţă misterioasă, uzurpând tradiţia picturalităţii la români şi devenind un ilustru plăsmuitor de „golemuri”, stranii întrupării care vorbesc despre neliniştile anxioase care străbat secolele, făcându-şi apariţia febrilă, delirantă, în plină lumină solară, cortegiate de semne şi simboluri misterioase care, cabale,  au irumpt din lumea subpământeană a unui trecut incert !

Vasile RADU,

curator