DOMNULUI AUGUSTIN ZEGREAN PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Stimate domnule Preşedinte,

În temeiul art. 146 lit. a) din Constituţia României şi al art. 15 alin. 2 din Legea 47/

1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, deputaţii înscrişi

pe lista anexată formulează prezenta

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

a Legii Asistenței Sociale, adoptată de Camera Deputaţilor în calitate de cameră

decizională pe data de 22.11.2011 şi tacit de către Senat, în calitate de cameră de reflecţie.

I. Încălcarea art. 1, alin. 3 și art. 47 din Constituția României

(3) România este stat (…) social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor
Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

Art. 47: Nivelul de trai
„(1)Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de
natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2)Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală
în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice
sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit
legii”.

Încă din expunerea de motive a legii contestate se desprinde premisa care a stat
la baza întregii filosofii a acestei legi: statul nu este responsabil de bunăstarea fiecărui
individ. Cu alte cuvinte cheltuielile publice sociale sunt nefireşti, deoarece bunăstarea este
responsabilitatea indivizilor şi a familiilor lor, iar nu a statului. ,,Responsabilitatea statului
este aceea de creare de oportunităţi egale şi, în subsidiar, de acordare de beneficii şi servicii

sociale adecvate situaţiei persoanei/familiei şi nu de compensare a sarcinilor specifice
acesteia.” (expunere de motive pag. 3 )
Deşi statul social este produsul societăţii moderne, fiind o realitate socială şi nu o viziune
ideologică, legea contestată doreşte „modernizarea statului” prin renunţarea la unele dintre
atributele sale şi anume cele capabile să asigure prin serviciile publice şi asigurările sociale
bunăstarea socială.
Într-un proces continuu de reglementare în domeniul protecţiei sociale guvernul amestecă:
• drepturi de asigurări sociale (pensii);
• drepturi de asigurări de şomaj;
• drepturi de asigurări de sănătate;
• drepturi reparatorii (veterani, revoluţionari, deţinuţi politici);
• drepturi auxiliare celor salariale pentru susţinerea categoriilor socioprofesionale
cu prestaţiile sociale aşa cum sunt definite în legea 47/2006, privind sistemul naţional de
asistenţă socială.
Guvernul identifică 202 drepturi de natură socială. Evident nu menţionează că din
totalul acestor 202 drepturi majoritatea sunt drepturi constituţionale, care se bazează
pe contributivitate, iar din totalul acestora statul cheltuie doar 2,86% din PIB în 2010
pentru prestaţiile sociale. Previziunile guvernului până în 2013 sunt destul de clare în sensul
scăderii acestor cheltuieli de asistenţă socială la 2,08% din PIB în anul 2013.

Scopul modificării legii este scăderea cheltuielilor bugetare cu asistenţa socială şi nu
combaterea sărăciei, în condiţiile în care, din 2004 până în 2011, indicele sărăciei a cunoscut
o evoluţie ce culminează în acest an cu un maxim istoric în perioada post decembristă. Deşi
46% din populaţie se află în categoria oamenilor săraci conform Eurostat, guvernul menţine
aceeaşi politică de suprimare a cheltuielilor sociale fără a veni cu alternative.

Deşi numărul celor săraci s-a dublat din 2004 până în 2011 (de la 23% în 2004 la
46% în 2010), la baza acestei legi rămâne aceeaşi mentalitate contabilă de reducere a
cheltuielilor şi nu una deschisă rezolvării problemei sărăciei.
În raport cu Uniunea Europeană, în care media UE27 este de 5% din PIB pentru
asistenţă socială, în România nu doar că sunt cele mai mici cheltuieli din UE, anume 2,86%
din PIB, dar se doreşte chiar reducerea acestor cheltuieli.

Dacă România este pe penultimul loc la sărăcie în UE, va fi ultima la cheltuieli cu
asistenţa socială.

Considerăm că prin filozofia și prin prevederile concrete ale legii (iar aici ne referim,
în special, la acele prevederi prin care familia este principala entitate responsabilă de
bunăstarea socială, iar nu statul, și la acele prevederi atât de vag formulate, întrucât, în
fapt sunt inapte să asigure garantarea drepturilor, motiv pentru care legea este golită de
scopul pentru care este adoptată) sunt golite de conținut, lăsate fără niciun fel de efecte
juridice principiile constituționale enumerate mai sus: statul social și dreptul la măsuri de
asistență socială.

II. Încălcarea art. 16 din Constituția României

Art. 16: Egalitatea în drepturi
„(1)Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.
(2)Nimeni nu este mai presus de lege.
(3)Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile
legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4)În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale.”

Art. 14 din Lege contravine flagrant cu aceste prevederi constituționale, întrucât
condiționează stabilirea ISR în funcție de „tipul de familie”, în timp ce Constituția României
nu face distincție între diferite tipuri de familie.
ART. 14 „(1) Nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor de asistenţă socială, se
stabilesc în raport de indicatorul social de referinţă, prin aplicarea unui indice social de
inserţie.
(2) Indicatorul social de referinţă (ISR) reprezintă unitatea exprimată în lei la nivelul
căreia se raportează beneficiile de asistenţă socială, suportate din bugetul de stat, acordate
atât în vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul sistemului de asistenţă socială, cât
şi în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale sistemului de asistenţă socială, pentru a
se încadra în muncă.
(3) Valoarea indicatorului social de referinţă este cea prevăzută de Legea nr.76/
2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu
modificările şi completările ulterioare.
(4) Indicele social de inserţie (ISI) este coeficientul de multiplicare aplicabil
indicatorului social de referinţă şi se stabileşte în raport cu tipul de familie, precum şi cu
scopul beneficiului de asistenţă socială.
(5) Nivelul beneficiilor de asistenţă socială cumulate de o persoană singură sau,
după caz, de o familie nu poate depăşi un coeficient raportat la valoarea indicatorului social
de referinţă. Coeficientul se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de tipul
familiei şi al beneficiilor de asistenţă socială la care aceasta sau membrii acesteia, respectiv
persoana singură, au dreptul.”

Prin urmare, legiuitorul a lăsat la arbitrariul instituțiilor publice atât definirea sintagmei tip
de familie, cât și acordarea beneficiilor sociale în funcție de acest criteriu neconstituțional.

II. Încălcarea art. 50 din Constituție

Art. 50 Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament
ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Secţiunea III dedicată asistenţei sociale a persoanei cu dizabilităţi din acest Proiect
de Lege elimină orice urmă de egalitate de şanse între aceste persoane şi cetăţenii României
aflaţi în deplină capacitate psiho-fizico-senzorială, reprezentând un act de discriminare
revoltător şi o tentativă de aservire a persoanelor cu dizabilităţi faţă de serviciile vagi sau
inexistente ale autorităţilor şi faţă de bunul plac al familiei.
Manifestul Dizabilităţii în România, document din 2003 al Consiliului Naţional al
Dizabilităţii, recunoscut de Uniunea Europeană, defineşte astfel fenomenul la care ne
referim: Dizabilitatea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor funcţii esenţiale ale
fiinţei umane, de natură să diminueze libertatea de expresie sau de acţiune a acesteia.
În cazul persoanelor cu dizabilităţi, exercitarea drepturilor omului trebuie să conducă la
eliminarea integrală sau la reducerea incidenţei dizabilităţii, în funcţie de caracterul şi
gradul acesteia, de activitatea asumată de subiect, etc. Oamenii sunt fiinţe morale, deci
libere şi responsabile, având prin urmare puterea de a-şi depăşi handicapul.
Rezultă din definiţia de mai sus că societatea are obligaţia de a asigura, prin
măsuri specifice, independenţa persoanelor cu dizabilităţi, eliminând barierele fizice şi de
mentalitate care le stau în cale, favorizându-le deplina dezvoltare a personalităţii. Proiectul
cadru al Legii Asistenţei Sociale din România contrazice integral aceste principii şi, în plus,
încalcă flagrant convenţia ONU, privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată
la New York de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006,
devenită lege internă în ţara noastră prin promulgarea ei de către preşedintele României
prin Decretul 1.101 din 10 noiembrie 2010, care a intrat în vigoare pe 26 noiembrie 2010.
Dat fiind faptul că în ţara noastră Convenţia ONU menţionată a devenit act normativ
intern, autorităţile au obligaţia de a modifica legislaţia referitoare la persoanele cu
dizabilităţi, punând-o în acord cu prevederile Convenţii ONU.
Această legislație se referă la drepturi fundamentale, astfel încât, dacă
reglementarea internațională este mai favorabilă, se va aplica cu prioritate asupra celei
interne.
Totodată, proiectul de Lege nu ţine seama de evidenţa faptului că asistenţa socială
pentru populaţia generală a unui stat nu coincide cu asistenţa specială şi specializată în
funcţie de tipul de dizabilitate, care trebuie acordată persoanelor cu acest fel de probleme
existenţiale.
Vom ilustra mai jos cu o trecere în revistă a textelor de lege operante fără ca această
menționare să aibă pretenția că ar fi exhaustivă:
Convenţia ONU pentru drepturile persoanelor cu handicap ratificată și de țara
noastră definește în art 1, de altfel apropiat și de definirea din legislația noastră, că
persoanele cu handicap (dizabilități) sunt acele persoane care au deficienţe fizice, mintale,
intelectuale sau senzoriale de durată care, în interacţiune cu diverse obstacole pot îngrădi
participarea lor deplină şi efectivă în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, precizând
clar la art. 19 că Statele Parte la această Convenţie recunosc dreptul egal al tuturor
persoanelor cu handicap de a trăi în comunitate, cu şanse egale cu ale celorlalţi, şi vor lua
măsuri eficiente şi adecvate pentru a se asigura că persoanele cu handicap se bucură pe
deplin de acest drept şi de deplina integrare în comunitate şi participare la viaţa acesteia.
Remarcăm așadar căproblema pe care o pune un handicap persoanei care îl suferă
este faptul că i se îngrădește și limitează acesteia participarea deplină şi efectivă în
societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi și ca legislația specifică urmărește să înlăture
nediscriminatoriu această limitare.
Rezultă pe cale de consecință, că astfel de persoane necesită din partea societății,

așa cum prevede art. 2 al (1) din legea 448/2006, măsuri de protecție în sprijinul recuperării,
integrării și incluziunii sociale, aceiași lege statuând la art. 3 principiul prevenirii și
combaterii discriminării, explicitat la art. 6 unde se prevede că persoanele cu handicap
beneficiază de dreptul la asistență socială, respectiv servicii sociale și prestații sociale, și.
că conform art 7., în baza principiului egalizării șanselor, autoritățile publice competente
au obligația să asigure resursele financiare necesare și să ia măsuri specifice pentru ca
persoanele cu handicap să aiba acces nemijlocit și neîngrădit la servicii fără a se face vreo
deosebire în funcție de mărimea veniturilor acestora .
În același timp însăși Legea asistenței sociale pe care o discutăm, specifică la art.5 că
sistemul național de asistență socială se întemeiază și pe principiul nediscriminării în orice
situație, în lege fiind enumerate o mulțime de cazuri particulare, printre care și categoria
socială, care, desigur, că ar crea o deosebire între persoane și din punct de vedere al
venitului, ceea ce ne conduce la certitudinea că venitul diferit al persoanelor cu dizabilități
nu pot constitui motiv de discriminare din punctul de vedere al protecției sociale. Același
ar.t 5 prevede și principiul egalității de șanse, conform căruia beneficiarii, fără nici un fel
de discriminare, au acces în mod egal la oportunităţile de împlinire şi dezvoltare personală,
dar şi la măsurile şi acţiunile de protecţie socială, trimiterea la nivelul veniturilor nefiind
în niciun fel făcută, aici la nivelul principiilor generale, căci nu se indrăznește așa ceva, ci
făcându-se, după cum am arătat, la nivelul aplicării concrete de fapt o aplicare prin anulare
a acestor principii (art 80 si art 82).
Susținem că o persoană cu venituri mai mari nu poate fi discriminată de o persoană
cu venituri mai mici și cu același tip de handicap, între venit și compensarea socială a
handicapului nefiind nicio legatură.
Desigur că solicitarea de asistență socială o face persoana cu handicap sau cei în
drept să o facă în numele persoanei și nu constituie o obligație, ci doar un drept așa că
este și posibil și probabil ca persoane cu handicap, dar cu situații materiale bune, să nu
apeleze la protecția pe care le-o oferă legea și pe care preferă să și-o procure personal
contra cost, dar aceasta este o opțiune și deci este voluntară, dreptul în niciun caz
neputând fi desființat în funcție de criteriul venit .
Subliniem că nu persoanele cu handicap sunt responsabile de declanşarea crizei
economice şi nu ele sunt acelea pe seama cărora să se achite factura crizei.

III. Legea privită în ansamblul ei este neconstituțională.

Prin actul contestat, legiuitorul urmărește, în fapt, restrângerea drepturilor
fundamentale; scopul real al legii este scăderea cheltuielilor bugetare cu asistenţa socială, şi
nu combaterea sărăciei (în condiţiile în care indicele sărăciei a cunoscut o evoluţie ce a ajuns
în acest an la un maxim istoric în perioada de după 1989).

Restrângerile drepturilor fundamentale enumerate mai sus nu pot fi justificate prin
prisma art. 53 din Constituția României, dat fiind că nu îndeplinesc criteriile prevăzute de
norma constituțională menționată.

Motivele reale pentru luarea măsurilor prevăzute de lege (criza economică,
cuantumul ridicat al cheltuielilor publice etc.), nu sunt anume reglementate de art. 53

din Constituţie şi, în niciun caz, nu pot fi asimilate situaţiilor excepţionale menţionate de

textul legii fundamentale apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de
grav.

Precizăm că, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a decis că atunci când vine vorba
despre măsuri derogatorii, cu caracter excepţional, statul trebuie să acţioneze astfel încât
să fie protejate valorile enumerate de art. 15 din Convenţie şi nu o oarecare utilitate publică
(Cauza Lawles contra Republica Irlanda).

VI. Încălcarea jurisprudenței Curții Constituționale și a standardelor CEDO privind
previzibilitatea și accesibilitatea legii.

Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din ce în ce mai
des invocată în faţa Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat, într-o serie de cauze, asupra
încălcării acestor exigenţe.
Astfel, în control a priori, prin Decizia nr.453/200827, constatând
neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi
controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de
control şi a funcţionarilor publici, Curtea a reţinut că modificările propuse de legiuitor sunt
imprecise şi inadecvate. Curtea a constatat că „în condiţiile în care prin legea criticată sunt
reglementate măsuri excesive, insuficient elaborate, uneori imposibil de realizat, dar cu
efect evident neconstituţional, este necesară înlăturarea acestora”.

Tot astfel, prin Decizia nr. 710/2009, Curtea, făcând trimitere în mod expres la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de accesibilitate
şi previzibilitate a normei juridice, a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
reţinând, printre altele: „legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde
exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice”.

Legea asistenței sociale este redactată în mod deficitar, insuficient elaborată, date
fiind numeroasele articole subiective, generice și imprecise.
Dintre acestea, amintim următoarele (cu mențiunea că enumerarea nu este limitativă):

A
a) rt. 32 (1) instituie o noțiune insuficient determinată de „ajutor
semnificativ”: „Serviciile de îngrijire personală se adresează persoanelor dependente
care (…), necesită ajutor semnificativ pentru a realiza activitățile uzuale ale vieții de
zi cu zi”.

Astfel, este imposibil de apreciat cui se adresează norma juridică, la latitudinea cui
stă aprecierea nivelului de la care ajutorul devine semnificativ.

b) Art. 56. (1): „Principalele categorii de servicii sociale având drept scop exclusiv
prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială sunt adresate
persoanelor şi familiilor fără venituri sau cu venituri reduse, persoanelor fără
adăpost, victimelor traficului de persoane, precum şi persoanelor private de libertate.
(2) Familiile şi persoanele singure fără venituri sau cu venituri reduse pot beneficia
de o gamă diversificată de servicii sociale adaptate nevoilor individuale, cum ar fi
servicii de consiliere şi informare, servicii de inserţie/reinserţie socială, servicii de
reabilitare şi altele asemenea.

Noțiunea de venit redus nu apare printre termenii şi expresiile definite la art. 6. Mai
mult decât atât, modul deficitar de redactare reiese din această nouă sintagmă imprecisă,
arbitrară și inadecvată, contrar jurisprudenței citate. Reiterarea acestei sintagme face ca
legea să devină imprecisă în integralitate.

c) Art. 60 (1) „Pentru persoanele care trăiesc în stradă serviciile sociale se acordă

gratuit sau, după caz, contra unei contribuţii modice din partea beneficiarului.
(2) Calculul şi nivelul contribuţiei beneficiarului, prevăzute la alin. (1), se
stabilesc de către furnizorul public sau privat care administrează serviciile”.

Și de această dată, este imposibil de apreciat cum se va realiza aprecierea nivelului la
care contribuția este modică. Subliniem contradicția evidentă între persoana aparținând
unui grup vulnerabil, care totodată trăiește în stradă și impunerea către aceasta a unor
obligații pecuniare (modice).

Introducerea unui sistem de definire a cuantumurilor beneficiilor sociale în raport
de indicatorul social de referinţă (ISR), prin aplicarea unui coeficient de echivalenţă (CE).
Coeficientul de echivalenţă stabilit în raport de tipul de beneficiar şi de natura beneficiarului
social acordat este denumit indice social de inserţie (ISI). Dacă definirea CE şi a ISI se va
face în legi ulterioare, ISR este cel mai definit (total ARBITRAR!) în Legea nr. 76/2002 privind
sistemul asigurărilor pentru şomaj, la valoarea de 500 lei. Această valoare nu este stabilită
în raport de un indicator care să reflecte sărăcia, excluderea socială, adâncimea sărăciei,
sărăcia monetară sau alt indicator recunoscut. Este necesară definirea în această lege a ISR
în raport de situaţia socială şi în legătură cu un indicator social, nu raportarea la o altă lege,
specială. Tot în art. 14, alin. 5, se introduce plafonarea cuantumului beneficiilor cumulate
pe care le poate primi un beneficiar, persoană sau familie. Este necesară definirea clară
a coeficientului prin care se operează plafonarea şi raportarea sa la un indicator social
recunoscut.

„ (2) În urma evaluării complexe se elaborează un plan individualizat de îngrijire şi
asistenţă care, pentru a fi eficient şi implementabil, trebuie să ţină cont de aspecte privind:
a) motivaţia persoanei sau a reprezentantului legal al acesteia de a solicita autorităţilor
statului asistenţă şi îngrijire;
b) motivaţia persoanei de a participa activ la programele, măsurile de intervenţie şi serviciile
sociale recomandate;
c) consecinţele negative asupra persoanei în cazul neacordării serviciilor sociale necesare;
d) percepţia proprie privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;
e) capacitatea reţelei informale constituită din persoanele prevăzute la art. 52 alin. (2) lit. b)
de a acorda servicii sociale;
f) nevoile de suport ale personalului de asistenţă şi îngrijire formală şi informală;
g) existenţa serviciilor sociale în comunitate, modul în care acestea pot răspunde nevoilor
persoanei, precum şi posibilitatea de acces a beneficiarului la serviciul respectiv.

În acest caz, restrângerea drepturilor garantate se face prin instituirea unor criterii
subiective pentru efectuarea evaluării complexe.
Ne întrebăm retoric ce relevanță poate avea motivația (și cum o definim, dat
fiind că aceasta este o noțiune diferită de solicitarea propriu-zisă) în elaborarea planului
individualizat de reinserție socială. În plus, o posibilă inexistență/existență redusă de
consecințe negative prevăzute la punctul c), nu poate constitui motiv pentru neacordarea
beneficiilor, așa cum urmărește legiuitorul.
Considerăm că punctul g) instituie posibilitatea neacordării serviciilor reglementate,
în cazul în care: i) acestea nu există în comunitate (?); ii) acestea nu pot răspunde nevoilor
persoanei (posibilitate aberantă, cât timp statul este obligat prin Constituție să răspundă
tuturor acestor nevoi), sau iii) beneficiarul nu poate avea acces la serviciul respectiv (de ce? –
criteriile sunt insuficient elaborate, încălcând vădit principiul accesibilității legii).

Ca atare, față de cele învederate, vă rugăm să constatați că această lege este, în

integralitatea ei, NECONSTITUȚIONALĂ.