A apărut ediția online a nr. 212 ( septembrie 2022) al revistei „Caiete Silvane”
8 septembrie 2022
Vernisaj expoziție VR: ”Monumente 3D. Digitizarea patrimoniului imobil din Transilvania, Muntenia și Dobrogea”
9 septembrie 2022

Îmi amintesc de Eugen. Evu. Vreau să vorbesc din nou despre el, cu el, să-i mai spun câteva cuvinte. Poate le va citi, poate le va auzi… Dumnezeu să-l odihnească!
A plecat din lumea noastră într-o altă lume, cea a eternității și împăcării cu sine. Destinul său pământean a început la 10 septembrie 1944 în Hunedoara, minunatul oraș transilvănean, al țării noastre România, în care și-a dus viața dedicându-se creației, și din care a plecat la data de 20 octombrie 2017.
Au trecut cinci ani de la plecarea poetului, prozatorului și publicistului, redactorului șef și ctitor al revistei „Nova Provincia Corvina”, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru de onoare al Academiei de literatură și știință din Oradea, mentorul spiritual al multor poeți din țară. Iubea mult poezia, înzestrat fiind cu acest dar de către Dumnezeu. Ori de câte ori întâlnea un poet hăruit, îl prețuia, îl încuraja; lipsit fiind total de orgoliu; era sincer și drept în apreciere, și generos, atribuind cuvinte de încurajare.
Când ne-am împrietenit, l-am întrebat ce este poezia pentru dumnealui și mi-a spus, printre altele că „poezia vindecă lumea de întuneric și de spaimele morții”.
În timpul vieții a avut o activitate continuă și plină de entuziasm: publicist și promotor cultural în domeniul literaturii, artelor plastice, teatrului; consilier editorial al mai multor edituri din România și electronice (Germania, Australia), dar și autor a mai multor cărți de poezie, proză, eseuri, jurnale, pamflete; fondator al cenaclului „Lucian Blaga” din Hunedoara, și al unor publicații săptămânale, de cultură și artă.
În general, un autor prolific care a publicat peste 40 de volume din 1972 și până în anul 2010, făcându-și cunoscute şi dosarele de urmărit de către fosta Securitate, documente care însumează aproape 500 de pagini de mărturii, înregistrate în aproape două decenii, între anii 1970 şi 1980.
A fost „inima actului literar hunedorean”. S-a bucurat de numeroase afilieri la Asociații Culturale, a obținut premii și distincții.
Considerat cel mai prolific scriitor al Hunedoarei – oraș Transilvănean al „fierului” dar și al „Castelului Corvinilor” – a avut o poveste de viaţă dramatică. Urmărit de Securitate timp de două decenii, fiind considerat un „element cu manifestări duşmănoase la adresa orânduirii socialiste” în cele din urmă, după Revoluţie, şi-a aflat denunţătorii, din cercul de prieteni (fiindcă așa se întâmplă într-o societate socialistă!). Și-a făcut publice dosarele CNSAS, turnat fiind de vecini, prieteni şi colegi, pentru că „l-a vorbit de rău pe tovarășul Ceaușescu”, însă cele mai mari probleme le-a avut după ce în 1982, i-a trimis o scrisoare anonimă lui Nicolae Ceauşescu, în care la final îl sfătuia să se retragă de la conducere.
Nu era tipul de om care să plece capul, ci omul care nu putea suporta nedreptatea, bătaia de joc a poporului pe care îl conducea tiranic. M-a impresionat gestul aflat mai târziu, pe care îl făcuse la simpozionul consacrat aniversării centenarului morţii lui Avram Iancu, la care au participat mai mulţi scriitori şi poeţi din Bucureşti şi din alte judeţe ale ţării, inclusiv din judeţul Hunedoara. Era în anul 1972, în județul Alba. În notările Securității era scris: „…au participat mai mulţi scriitori şi poeţi din Bucureşti şi din alte judeţe ale ţării, inclusiv din judeţul Hunedoara. După ce s-au discutat unele probleme privind modul de desfăşurare al festivităţilor, Evu Eugen a început să critice aparatele judeţene de partid şi de stat, pentru faptul că nu au organizat o primire corespunzătoare şi nu au acordat atenţia cuvenită delegaţiei de scriitori veniţi din judeţul Hunedoara. „Pentru oamenii de cultură nu se face nimic, dar pentru voievod (secretarul general se face totul)”, spunea Eugen Evu. La această afirmaţie, primul secretar i-a făcut observaţie, adresându-i-se cu cuvântul „tovarăş”. La aceasta Eugen Evu a spus: „Lasă-mă domnule în pace cu tovarăşe. Toţi vânturaţi cuvinte pe care le-aţi împrumutat de la ruşi.”
Și mai târziu, în anii post-comunismului din România, Eugen Evu își exprima neliniștea pentru faptul că nu se respectă „anumite drepturi, cum este dreptul fundamental la muncă, pentru a ne putea asigura existenţa noastră şi a familiilor noastre. Oameni care au făcut facultăţi bune, serioase, cum sunt fiii mei, nu au reuşit să îşi găsească de lucru ori au fost nevoiţi să se stabilească în altă ţară.(…) Acum avem libertatea de a vorbi, dar nu avem libertatea de a exista materialiceşte şi cultural”, relata poetul, într-un interviu pentru Ziarul adevărul.ro.
Când a ajuns la mine vestea plecării lui „în lumea împăcării cu sine” am izbucnit în plâns dar tot nu credeam. Știam că era suferind, eram la current cu toate medicamentele prescrise, cu toată îngrijirea medicilor, dar speram, speram că se va face bine, că vom mai putea colabora, că ne vom scrie impresiile, despre lectură și despre oamenii talentați pe care îi apreciam. Părerile noastre se sincronizau. El îmi spunea „surioară!” Și, oricum, era dreptul lui de a mai rămâne în această lume…
Veșnică pomenire, dragă Eugen Evu! Respect și consolare familiei tale!
Lasă-mă să-ți murmur versurile: „Capricii rătăcind prin veac / Ne pot reda din ce-am pierdut / Și-am plâns cândva cu plânsul mut / Al celui singur și sărac”…

Vavila Popovici, Stamford, SUA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.