Cei doi prieteni, Stan Vasiliu şi Ionel Poponeţ, discutau împreună lucruri mărunte, când Radu Potcoavă, prieten bun cu amândoi, întră

pe uşa berăriei şi se apropie de masa lor.

Părul învolvurat, gesturile largi şi desordonate, dovedeau o stare de spirit foarte agitată. Sigur că era posesorul unei ştiri extraordinare.

– Ce-i Radule, zise Ionel. Ce e ?

– O ştire senzaţională !…

– Nu mai spune!

– Ceva, care ese din comun I

– Ci spune-o, frate, ce mai aştepţi ?

– Cu toate că sunt sigur, că am luat-o de la o persoană demnă de încredere, ştirea e atât de însemnată, că nu cutez s’o cred !

– Ştii ce, dragă Radule ? Ori spui ştirea şi stai la masa noastră, ori n’o spui şi atunci n’ai loc .. .

– Iertaţi-mă, fraţilor, dar sunt aşa de tulburat, că…

– Ia mai bine o halbă şi te linişteşte! Chelner!

– Vine!

– O halbă!

– Vine ! Vine !

După ce înghiţi jumătate de halbă şi se linişti, Radu zise :

– Ştiţi, care-i noutatea ?

– Nu, spune !

– S’a votat legea pentru burlaci!

– Cum adică ?

– Cei ce nu se ‘nsoară să plătească impozit!

– Şi când s’a votat ?

– Acum două ore!

– Nu mai spune !

– Ca să vă convingeţi, luaţi orice gazetă vreţi. In ele veţi citi cele spuse de mine!

Un băiat cu ziare tocmai intra.

– Evenimentul !

– Jurnalul!

– Ordinea!

Pe pagina întâia a fiecărui ziar, cu litere mari, erau scrise titlurile noului impozit.

– Vasăzică e adevărat!

– Ehei, zise Ionel Poponeţ, legea asta s’a mai pus în discuţie şi prin anul una mie optsute şaptezeci şi mai bine.

– Şi dacă atunci nu s’a putut impune, crezi că nici acum . . .

– Ştii ce, zice Stan Vasiliu, eu n’o să plătesc acest impozit!

– Pentruce ?

– Fiindcă mi-am pus de gând să mă ‘nsor.

– Am mai auzit noi de astea !

– Vă spun, că mă ‘nsor. Am găsit o fată tânără, modestă, harnică, fără pretenţii.

– Cum o chiamă ?

– Elena Drăgoi t

– Fata lui Dumitru Ţimbalu.

– Intr’adevăr, fata nu-i urîtă, e tânără.

– Şi mai ales brună gospodină!

– Căci, drept să vă spun, fraţilor, m’am săturat de burlăcie. Mâine, poimâne împlinesc treizeci de ani şi n’am înţeles nimica din vieaţă.

Aş dori să-mi făuresc un cămin, o familie. Să am nevastă, copii. Să ştiu uâ seara mă duc acasă la mine, unde să mă aştepte cineva cu iubire …

– Bine de tine, Stane ! Ai parale, casă, moşie, ai bani la casa de economie, acţiuni, deci poţi să-ţi ţii o femeie. Dar noi, ce ne facem

? Din leafa mizeră, ce-o avem, de-abia ne putem duce vieaţa de azi pe mâine. Nu-i destul că rabd eu prea adesea foamea ? La ce s’o mai fac

să sufere şi ea. Drept să-ţi spun, mă tentează şi pe mine de multe ori gândul să am un’ copil, doi, să-mi zică tată şi să-mi perpetuieze numele. Dar, când mă gândesc la greutăţile prin care am trecut şi la vieaţa pe care o duc eu, nu mă ‘ndur să o mai ducă şi urmaşii mei. De aceia zic: ferice de tine, Stane, că poţi să-ţi creezi un cămin.

– Asta-i visul meu. Şi apoi femeia nunumai, că nu-i o greutate la casă. Priveşte la clienţii cafenelii ăştia ! Ce credeţi voi ? Pentruce

au venit aicea ? Nouăzeci la sută, pun rămăşag, că sunt aici pentrucă n’au un cămin, care să le umple timpul şi golul sufletesc. Acasă nu pot sta singuri toată ziua. Nu au cu cine schimba o vorbă, cu cine să lucreze ceva. Aici, mai un prieten, mai o bere, mai o cafea, mai o partidă de table, un biliard, ca să treacă timpul. Nunumai că pierd banii şi timpul, dar nu-şi mai pot forma nici un ideal pentru vieaţă.

Uite, ce blazaţi sunt! Sunt nişte morţi vii !

– Cam aşa e !

– Unde mai pui, că pe lângă munca ta, este munca nevestei! Chiar dacă n’are zestre, femeia e o avere prin ea însăşi. Uitaţi-vă la amicul nostru Petre Ionescu. Când s’a căsătorit, ce era de capul lui ? Nimic!

Haina pe el, ca şi pe noi acum, nu era haină; vieaţa nu-i era vieaţa! S’a însurat ? Pe dată s’a făcut altul! Haina, haină; casa, casă,

vieaţa, vieaţă.

– Când te-aud vorbind astfel, dragă Stan, mai că-mi vine şi mie gândul…

– Şi mie!

– Fata lui Dumitru Ţimbalu e modestă, frumoasă, tânără. Nu se ţine de prostii, nu-i luxoasă, cărţi nu joacă… am şi vorbit cu tată-său. Ea îmi place, eu nu-i sunt urît.. . i-am şi dat a înţelege şi… sper că va primi să-mi fie soţie…

– Atunci, noroc să dea Dumnezeu ! Să ne pofteşti la nuntă!

– Şi la cumetrie!

* * *

Nu trecuse nici o săptămână de la această convorbire.

Cei doi prieteni, Radu Potcoavă şi Ionel Poponeţ se aflau la aceiaşi masă, cu halbele dinainte. Nici nu-şi mai aduceau aminte de discuţia de mai sus. Pe Stan nul mai văzuseră de la data de atunci. Impozitul al doilea. Avea el să mai facă sgomot la aplicarea lui pe teren, dar până atunci mai va.

Deodată, iată că apare Stan. Privea rătăcit prin caienea.

– Salutare fraţilor !

– Aaa ! Salutare ! De unde vii aşa mahmur ?

– Nu-s deloc mahmur. N’am băut un strop!

– Te vezi aşa de melancolic!

– De ! melancolic sunt!

– Nu te-am văzut de-o săptămână ! Ce-ai iăcut de atunci ?

– O! asta-i poveste lungă!

– S’auzim !

– Ştiţi, că am vorbit de căsătorie acum o săptămână?

– Ei! Da ! Ei! ce-i ?

– Te-ai căsătorit ?

– Ferit-a sfântul !

– Atunci ?

– Am cerut mâna domnişoarei Elena Drăgoi!

– Cred că n’ai fost refuzat ?

– Ai dreptate ! Părinţii nu m’au refuzat. Fata…

– Nici fata!

– Aşa dar ?

– Fata nu m’a refuzat, însă mi-a pus nişte condiţii.

– Condiţii…?

– Da ! condiţii. Legea sileşte numai pe bărbaţi să se căsătorească.

Femeile sunt scutite…

– Şi…?

– Domnişoara Elena Drăgoi a prins mişcarea şi de aceia mi-a pus nişte

condiţii. Acum nu mai e ea cea de altădată.

– Nu ni le poţi spune şi nouă ?

– Mai întâi mi-a spus, că ea nu se mărită fără zestre.

– Să-i dea tatăl său !

– Tatăl său n’are, că tot ce are trebuie să împărţească la cele şapte fete. Şi ea nu vrea zestre mică, ci cât mai mare, ea să poată trăi cât mai independent, adică să poată face orice, fără ca eu să pot uza de dreptul meu de veto.

– Încurcată chestie ! Şi. . .

– Şi fiindcă nu poate fi înzestrată de nimeni, îmi pune prima condiţie: S’o înzestrez eu!

– Tu?

– Da eu ! Să-i dau jumătate din avere…

– Şi tu ce zici ?

– Stai să vezi. A doua condiţie: Să-i angajez bucătăreasă, fată în casă.

– Parcă n’am văzut aşa ceva la tatăl său.

– N’are a face! Aşa a văzut ea la domnul Iosipescu, milionarul din colţ.

– D’apoi ce ? Are ea milioane de la tată-său ?

– Uiţi, că averea mea e de două milioane!

– Averea ta, nu a ei.

– Nu-ţi spusei, că trebuie să-i fac zestre jumătate din ea?

– Are deci un milion zestre şi pretenţii în perspectivă. Mai vrea…

– Ce mai vrea.

– Mai cere angajament în scris, că-i voi face cel puţin patru toalete pe sezon, că o voi duce în fiecare vară cel puţin două luni la munte sau la mare, că îi voi da bani pentru cărţi de joc şi curse, că nu-i voi cere să aibă copii.

– Şi tu ce zici la toate astea ?

– Mă duc chiar acum să plătesc impozitul pe burlaci pe anul curent şi pe doi ani înainte. M’am abătut pe aici să vă spun şi vouă …

– Dacă-i aşa, mergem şi noi la percepţie.