(Fragment din „Note de Jurnal American – vol. 5)

Marin Preda, născut în anul 1922 și decedat în 1980, își dorea vreo 120 de ani de viață, căci așa ar fi avut vreme să-și scrie romanele, memoriile, „marea operă demult gândită“ și să îndrepte „erorile lucrărilor din tinerețe.“ Îl înțeleg perfect! Apoi, zece ani ar fi contemplat lumea, înainte să își ia rămas-bun de la viață. Doamne, cred că fiecare scriitor își dorește să trăiască mult și nu atât pentru el, ci pentru ceilalți din jurul lui pentru care mai are de scris.
Dar, să aștern pe pagina computerului o întâmplare din vremea când lucram la Combinatul Chimic din Borzești. Era, în primăvara-vara anului 1967. Mă aflam în cabinetul Directorului General, îi explicam starea sănătății mele și îl rugam să-mi aprobe un concediu fără plată pentru că aveam să dau naștere unui alt copil. Mă simțeam prost din cauza mediului toxic în care lucram, la o instalație pilot pentru fabricarea glicerinei, care emana vapori de alcool alilic, acesta fiind un lichid incolor cu miros iritant, mai toxic ca majoritatea alcoolilor, lăcrimam intens, plus emanațiile de clor din Combinat pe care le simțeam și care îmi provocau senzația de vomă, instalațiile nefiind etanșeizate suficient. Pledoaria mea a fost întreruptă de telefonul secretarei care anunța că directorul administrativ are o problemă urgentă de discutat. „Să intre!”, i-a răspuns directorul general. Și a intrat buluc în cabinetul directorului, spunând că i-a pregătit „tovarășului Preda” o garsonieră și el a refuzat-o cerând un apartament. „Dă-i, dom’le, un apartament! Nu știi cum sunt scriitorii ăștia, nu au somn noaptea, umblă prin camere să prindă idei…”, i-a răspuns directorul general. Cât a stat „tovarășul Marin Preda” în orașul muncitorec Ghe. Gheorghiu Dej, nu știu, dar a scris cartea pe care o consider una dintre cele mai prețioase, „Intrusul”. M-a impresionat modul subtil în care a redat înfrângerea regimului comunist. Romanul a apărut în 1968. „L-am scris zi de zi într-o progresie constantă și foarte sigură, ca și cum aș fi redactat o lucrare îndelung gândită înainte”, spusese, mai târziu, Marin Preda. Finalul cărții este trist și profetic. Personajul principal al romanului, Călin Surupăceanu, la plecarea din acest oraș spre București, timp în care retrăiește ultimii ani din viața sa, adresează tinerilor orășeni veniți să muncească din greu și riscant chiar la Combinatul din Borzești, un salut de despărțire: „Adio, băieți! Trăiți și munciți în noul vostru oraș până o să-i dați bătrânii care îi lipsesc…”.
Aceasă urare a lui Marin Preda seamănă cu cea a lui Hans Castorp din cartea „Muntele vrăjit” a lui Thomas Mann: „Drum bun, fie că veți trăi, fie că veți cădea!”
După câțiva ani de la moartea sa, în anul 2013, am primit cartea nepotului de frate a lui Marin Preda, „Moromeții – ultimul capitol”, cu o frumoasă dedicație: „Doamnei Vavila Popovici, aceste ultime zbateri moromețiene, în amintirea unei lumi țărănești care dispare sub ochii noștri pentru totdeauna, prețuirea lui Sorin Preda.” Sorin Preda, în cartea sa, îi strânge laolaltă, la o masă rotundă, imaginară, pe cei din neamul moromeților: rude, scriitori, critici literari, prieteni și apropiați ai săi, derulând amintiri, întâmplări.
În prima pagină a cărții, dezvăluindu-și noi gânduri la cea de a doua ediție, Sorin Preda redă o discuție cu privire la ochii lui Marin Preda, în urma căreia, dar și a celorlalte mărturii adunate despre unchiul său, și-a întărit convingerea că Marin Preda n-a fost bine cunoscut nici chiar de cei apropiați lui. Când i s-a pus întrebarea: „Ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?”, Sorin Preda nu a știut ce să răspundă: „Am ezitat, spune el, m-am foit, am căutat o scuză. Când l-am sunat pe fiul cel mare al scriitorului, Nicolae, și l-am întrebat de culoarea ochilor tatălui său, a dat și el din colț în colț (căprui parcă!), după care, cerând un moment de consultare prin telefon cu mama lui, a retractat elegant și cu o ușoară șiretenie moromețiană: Avea într-adevăr ochii verzi, dar, din cauza lentilelor groase, păreau mereu căprui.
Da, scrie în continuare Sorin Preda, Marin Preda avea ochii verzi, ochi frumoși, cu irizări opaline, dar nu oricui i-a fost dat să observe acest amănunt tulburător în cumințenia lui. Când Marin Preda te privea în ochi, era un eveniment epocal. Pentru el privirea era chiar o poartă a sufletului – o poartă pe care a păzit-o strașnic, lăsând-o deschisă doar de două – trei ori marilor lui iubiri, marilor prezențe feminine din viața sa”.
Un an mai târziu, în 2014, după descoperirea unei maladii cardiace, Sorin Preda a plecat în ceruri, să se întâlnească cu unchiul său, să-i spună că scrisese în continuare despre familia lor. Sorin Preda urmase Facultatea de Limbă și literatură română a Universității din București și era, în acel moment jurnalist, publicist și prozator, cu mari perspective de activitate jurnalistică.

Vavila Popovici