Poveste despre o lume de altadata si oamenii ei

Amintirile unui roman din Arizona despre Sebesul copilariei lui

Trei instantanee cu copii, parinti si bunici din Romania de inceput de secol XX

Arizona – veri fierbinti cu nopti racoroase, mangaiate de briza, si dimineti insorite, cu cer senin si lumina limpede si clara… In una din aceste dimineti stralucitoare si calde imi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decat stabilisem, la unul din hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma intalnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am ramas sa il astept la receptie, sa isi faca aparitia. In timp ce rasfoiam nerabdator, niste pliante puse la dispozitie de cei de la front desk, atentia mi-a fost abatuta de o conversatie intre un domn și o doamna prezentabila, amandoi mai in varsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gandul sa le cer cateva informatii. Foarte amabil, barbatul a inceput sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Il ascultam cu atentie. Mike, asa il chema, vorbea cu accent. Cand l-am intrebat de unde este, imi raspunde: “Din Romania”. “Ce mica e lumea”, imi spun și, din acel moment, nea Mitica – așa cum m-a rugat sa-l numesc – si cu mine, am devenit prieteni. Am fi vrut sa mai vorbim, dar intrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Am stabilit, insa, sa ne intalnim la lunch, ceea ce s-a și intamplat dupa vreo doua ore.

Lunch cu nea Mitica

La ora pranzului, am sosit punctual, la locul de intalnire. Mike era deja acolo. Ne așezam la o masa și comandam. Din vorba in vorba, ajungem la vremurile de demult. Observasem inca de la inceput ca-i place sa vorbeasca, dar mai putin despre sine, si ca prefera sa aduca in discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Incerc sa aflu, totuși, cate ceva și despre el și descopar ca dupa ce locuise ani buni in Canda, se decisese sa vina in SUA. El și sotia sunt patronii hotelului și au doi copii: pe Nicolae și Sandra. Pe Nicolae il și intalnisem de altfel, la receptie, unde imi spusese ca vorbește “putin” romana. Nicolae e pictor si avusesem ocazia sa admir in holul hotelului cateva tablouri facute de el. Sandra este casatorita cu un francez și locuiește de peste 25 de ani in Franta.

“Satul meu, gradina dulce”

Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise Romania in 1948. Avea sa imi povesteasca insa, mai tarziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva ii era mai aproape de suflet lui nea Mitica, decat satul in care vazuse lumina zilei? Ii era dor de locul unde se nascuse si crescuse. Lui nea Mitica ii place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pastruns si mi-au ramas in inima pentru tot restul vietii:

“Satul meu, gradina dulce,

Din tine nu m-aș mai duce

De mirosul florilor

De dragul feciorilor

De mirosul la o floare

De dragul la șezatoare”.

“Gradina dulce” in care venise pe lume Dumitru Sinu se afla la poalele muntelui, la 6 kilometri de Avrig, in Sebeșul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de alte locuri din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritca nea Mitica nu a putut-o uita nici pana acum – Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata frumusetea plaiurilor natale, amintirile lui Dumitru Sinu sunt intunecate de tristete. “La noi in sat au fost trei nenorociri…”, imi spune el.

“Ce-i omul…”

Mai intai, isi aminteste brabatul, s-a stins nenea Dumitru a lui Mateiaș (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru era un vecin. Plecase sa faca bani in America si s-a intors de acolo, bolnav. Cu banii adusi si-a cumparat pamanturi și acareturi, dar averea i s-a rispit curand pe doctori si pe leacuri. “Ce-i omul…” au susurat, ani de-a randul, ca un izvor nesecat, batranele din sat. Au ramas dupa el, sa il planga, sotia si trei copii – Mitica, Ion și Nicolae. Unul dintre baieti a ajuns secretar general la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata, Lucia Stanila, a devenit profesor universitar in aceeasi urbe. Ea a recuperat, in spirit si in duh, averea irosita a bunicului.

Povestea familiei lui nea Mitica

Din negura vemurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Cand i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica era de 3 ani, sora sa, Ana – de șase luni, Iosif – de 6 ani, Nicoale – de 8 si Ion – de 11 ani. N-a mai trecut mult si micuta Ana a plecat sa isi intalneasca mama in ceruri. Din distanta timpului, Nea Mitica evalueaza cu amar disimulat, astazi, cele demult petrecute: “Napoleon spunea: «Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica»”. Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas in grija bunicilor. Si ei au povești speciale. Bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a invatat sa faca tigla și caramida. Dupa aceea, si-a construit el insusi propria fabrica de tigla și caramida. Bunicul era un om frumos, inalt, insa foarte dur. “Mila te ucide” – spunea el. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica… Copiii ii spuneau “comunistu”, iar altii – “nebunu tiglarul”, dar nu pentru ca era prost – mai degraba, era chiar un fel de filosof, in sat. In schimb, bunica din partea mamei era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai ii treceau zilnic pragul, iar ea ii tinea in poala si le dadea de mancare. Bunica era ca o sfanta.

Bunicului dupa tata, un om blajin, Dumitru ii spunea nenea Niculita. Acesta il lua in brate si ii canta. Nenea Niculita a stat langa patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, și a vazut-o cat s-a zbatut inainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! Atunci, bunicul a scris in Ceaslovul sau: “Da, Doamne, la toti și la toate / Cinci minute de liniște inainte de moarte”. “Mama e totul”, spune nea Mitica. “Daca iti moare mama, orice și oricate ti se vor intampla in viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se intample mai rau de atat?” – gandeste el.

“O frumoasa floare vine”

Insa raul nu intreaba pe cineva atunci cand vine. A treia nenorocire pe care nea Mitica n-o poate uita s-a petrecut in casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria și Ion). Maria a trecut in lumea dreptilor tanara, pe cand implinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La inmormantarea ei a fost și nea Mitica, noul meu prieten, care isi mai aminteste și acum versurile-bocet compuse și cantate atunci de baietii și fetele din sat. (Cand murea cineva din sat, se obisnuia ca fetele și baietii și sa ii cante, mortului, viata, in versuri):

“Veniti, feciori ,de la foc / Caci am fost toti la un loc

Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti

Ma marit tanara floare / Cu moartea cea rapitoare

Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine

Dar nu vine sa infloreasca, / Ci vine sa putrezeasca.

“Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”

Dupa cateva luni, lui Ion Vulc ii moare și sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana, din cei trei copii. Ana isi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vanatoare de mistreti, acesta trece in lumea dreptilor, intr-un accident, impușcat fiind, din greșeala, de un coleg. Ana era, atunci, insarcinata. Cand ii naște fiica, batranul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmaș care-i va duce mai departe numele. Aici, doctorul il intampina cu vesti rele: “Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”, ii spune el proaspatului bunic. Nepotul lui Ion Vulc a invatat, totuși, o bruma de carte (stie sa scrie in alfabetul braille și sa cante la acordeon).

Drama lui Ion Vulc incheie intalnirea noastra, de azi. Timpul parca statuse in loc, și eu nu ma mai saturam ascultandu-l pe Nea Mitica vorbind despre cele de demult. O lume frumoasa și patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia prin spusele lui. O lume care imi amintea, totuși, și mie ceva, imi amintea de basmele copilariei, cu al lor “a fost odata ca niciodata”.