De la momentul în care statisticile oficiale nord-americane înregistrau 11 emigranţi români în teritoriile

lor, s-au scurs mai bine de 100 de ani, iar astăzi se estimează că în SUA trăiesc peste 1 milion de americani de origine română, sosiţi aici în căutarea libertăţii si a „visului american”. Români de toate vârstele si profesiile au ajuns în SUA, cu precădere după 1990, si sunt denumiţi frecvent „noul val” sau „noua emigraţie”.
Există si familii stabilite în SUA la începutul secolului XX, iar cea mai mare concentrare a acestor originari din România se află în orasele din nord-estul SUA, în statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania si la New York. Mulţi români au ajuns aici ca refugiaţi, datorită celor două războaie mondiale din secolul trecut, sau imediat după instaurarea socialismului în România. Această categorie este recunoscută sub denumirea generică de „vechea emigraţie”. Unii s-au remarcat prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă si Vocea Americii, iar alţii prin acţiunile lor menite să salveze România din ghearele comunismului. Alţii sunt profitori si securisti sub acoperire, care s-au infiltrat printre refugiaţii de bună-credinţă, majoritatea în anii ’80.
Parveniţii si profitorii români din SUA Sintagma „vechea emigraţie” de care se agaţă cu atâta disperare jagardelele comuniste model SUA 1980, provine de fapt din Europa, unde nume cu adevărat sonore, gen Brâncusi, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran, Noica sau Ion Raţiu s-au evidenţiat, după al Doilea Război Mondial, prin încercările lor de a salva ţara de bastină de sub ocupaţia cizmei bolsevice, săpând în mintea Occidentalilor ideea că intelectualii României din exil sunt disidenţi în căutarea unor soluţii salvatoare pentru România.
Profitând de notorietatea acestor români remarcabili si de curentul iscat în Occident faţă de cetăţenii din blocul comunist, care străpungeau zidul solicitând azil politic, o serie de lingăi ai împuscatului, securisti si lichele comuniste, au dobândit azil politic în SUA si ulterior cetăţenie americană, la începutul anilor ’80. Astăzi, ei îsi asumă, în faţa noilor veniţi, merite si calităţi cu care n-au nimic în comun, autointitulându-se „salvatorii Românei” sau „spuma emigraţiei”. Caracterizaţi de o impertinenţă rară, invidie si nesimţire, afisează ostentativ aere de superioritate faţă de noii emigranţi românii sosiţi în SUA după Revoluţia din 1989. Această adunătură de cabotini si troglodiţi egoisti se străduieste din răsputeri să pună pumnul în gura presei româno-americane si să discrediteze tinerii intelectuali din noul val. Activitatea de bază a optzecistilor este cersitul atenţiei si respectului, respect pe care nu sunt capabili să-l câstige prin fapte, dar se străduiesc să-l impună cu forţa.
Deghizaţi în intelectuali rasaţi, lăudărosii vechii emigraţii profită de orice prilej pentru a declansa o stare de nervozitate si disconfort noilor veniţi. Unii dintre acesti mosi si babe optzeciste, cu pronunţate sechele comuniste, au părinţi si bunici în ţările imperiului sovietic si educaţie KGB-istă. Cum si când au ajuns ei cetăţeni români? Au venit în România o dată cu trupele de ocupaţie sovietice, iar părinţii lor erau activisti în aparatul de propagandă al lui Stalin? Ulterior au emigrat în SUA cu pasapoarte românesti?

Conflictul dintre generaţii Imediat după sosirea mea în SUA, am remarcat că este ceva putred în vechea gardă. Manierele de ţaţe de cătun, datul din coate si bârfa, cultul personalităţii, asumarea unor merite inexistente nu se potriveau deloc cu ceea ce stiam eu despre intelectualii români din exil. Am remarcat desconsiderarea noilor emigranţi si divizarea comunităţii românesti din SUA în funcţie de anul sosirii în Lumea Nouă, ca un laitmotiv lansat de vechea gardă.
Primul contact personal cu ei a fost când mi-am permis să scriu despre emigrarea postdecembristă ca formă de protest, un articol despre revoluţionarii din 1989, care dezamăgiţi de rezultatele revoluţiei, au luat calea exilului, după 1990. Milioane de români si-au părăsit ţara după 1990, iar acum reprezintă majoritatea diasporei române din SUA. Vechea gardă s-a simţit datoare să-mi atragă atenţia că motivele emigraţiei de după 1990 sunt nesemnificative, subiectul este perimat, iar publicarea articolului meu în anul 2008 este (după părerea lor) „caducă”. Au urmat valuri de laude de sine caragialesti, în încercarea de a demonstra că importantă pentru România este doar „vechea diasporă” si realizările ei măreţe peste ocean, dinainte de ’89, iar noii veniţi sunt o adunătură de rataţi.
Dincolo de fenomenul în sine, de strigătul de luptă si de mitocănia acestor javre comuniste din vechea gardă; dincolo de scârba pe care o produc noilor veniţi, am remarcat răspunsul de bun simţ al noii generaţii – un zâmbet de complezenţă si o tăcere inteligentă, născute din dorinţa de a menţine pacea si relaţiile amicale cu bunicii senili din vechea generaţie.
Prostia si fudulia vechii gărzi Personal, i-am comparat pe acesti eroi închipuiţi, din vechea emigraţie, cu somităţile de pe planetă, cu personalităţi pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Indiferent de vârstă si profesie, toţi oamenii sclipitori pe care i-am cunoscut îndeaproape, erau foarte modesti si calculaţi. Profesori universitari, academicieni, oameni de stiintă si cultură, artisti, ingineri, cercetători stiinţifici, manageri, medici, întreprinzători privaţi, miliardari au în comun excesul de bun simţ, obisnuinţa de a-si respecta interlocutorii (indiferent de diplome si funcţii), o politeţe iesită din comun si deprinderea de a vorbi fiecărui om după nivelul său de pregătire si capacitatea sa de înţelegere. Toate aceste calităţi lipsesc cu desăvârsire comunistilor optzecisti deghizaţi în refugiaţi politici si elite ale vechii emigraţii din SUA.
Am remarcat la toţi oamenii inteligenţi cu care m-am intersectat în viaţă, valori recunoscute unanim: respectul faţă de muncă si faţă de semeni, credinţa în Dumnezeu, principii si valori morale sănătoase si solide. Spre deosebire de acestia, fostii activisti de partid români–americani din „vechea gardă”, se remarcă printr-o impertinenţă dusă la paroxism; lipsă de respect pentru realizările altor persoane si pentru timpul altora; o lipsă crasă de interes faţă de proiectele comunităţii, negarea liderilor si satisfacţia vădită de a umili, jigni si teroriza „noua generaţie” de emigranţi români din SUA.
Laudele de sine ostentative ale generaţiei 1980 mă determină să mă întreb retoric – de ce ar trebui să ne accepte americanii nativi pe noi, românii emigranţi, dacă avem conaţionali aici care nu ne digeră? Până la ce dată emigranţii veniţi în Lumea Nouă din diverse colţuri ale planetei sunt americani si de la ce dată încoace sunt emigranţi? Această întrebare am pus-o si americanilor, pentru că, în afară de amerindienii băstinasi, pe continentul Nord-American toţi ceilalţi sunt emigranţi, indiferent dacă s-au născut aici în urmă cu o lună sau acum 200 de ani.
Faptele vechii gărzi sunt abjecte. Au cerut azil politic în SUA tot felul de comunisti înrăiţi si tot felul de români cu „două perechi de coarne” din SUA. O altă îndeletnicire favorită a parveniţilor model ‘80 este asumarea rolului de critici literari, critici ai presei scrise româno-americane si cunoscători ai tuturor problemelor diasporei. Abilităţile multi-tasking ale vechii gărzi mă duc cu gândul la muncitorul român multilateral dezvoltat inventat de Ceausescu si la cunostinţele cizmarului sef în toate domeniile de activitate. Ca la niste demni urmasi ai lui nea Nicu, fixaţiile vechii gărzi din SUA se transformă în „indicaţii preţioase” si inutile pentru noii emigranţi. Optzecistii multilateral dezvoltaţi au reusit să facă „rahatul praf” pe pământul făgăduinţei, iar astăzi se simt datori să ne împărtăsească din învăţăturile lor, dându-ne lecţii de forme fără fond pentru realizarea visului american. Eu am o singură pretenţie de la dumnealor: să vorbească doar cei care au avut rezultate, iar restul shut the fuck up!
Pe javrele din SUA le deranjează noul val de conaţionali veniţi în SUA la studii, cu PhD-uri obţinute în SUA si posturi înalte în Departamentele de Stat Americane. Javrelor le creste tensiunea văzând români de succes din universităţi, spitale si companii prestigioase. Spre deosebire de ei, optzecistii sunt în SUA de 30 de ani si lasă impresia că au spălat atâtea WC-uri pe aici încât a început să le placă mirosul. Unii dintre ei n-au nici măcar o pensie, pentru că nu le-a plăcut munca în SUA, iar în România fuseseră privilegiaţi.
Pe demnii urmasi ai lui Dinu Păturică, fosti activisti de partid în România, ulterior azilanţi politici în SUA, azi critici ai mass-mediei românesti din SUA, atotstiutori, pare să-i deranjeze absolut totul, inclusiv vârsta emigranţilor români de după 1990. Ne reprosează că am venit în SUA prea târziu si ne transmit călduros că nu mai avem nicio sansă de reusită. Pe de altă parte, stimabilele vechituri senile nu realizează că unii dintre acesti tineri erau nou-născuţi sau prescolari la începutul anilor ’80 când i-a apucat pe ei plecarea în SUA.
Mecanismele emigrării în SUA din anii ‘80 Varianta rudelor din Occident presupunea tenacitate, origini evreiesti sau nemţesti, plus voinţa de fier pentru a rezista presiunilor securităţii. În final, primeai dreptul de a emigra, după ce semnai acte de cedare a proprietăţilor personale către statul român si renunţare la cetăţenia română. Rămâneai sărac, dar erai liber să pleci fără a-ţi risca viaţa. La destinaţie te asteptau rudele, care te ajutau să o iei de la început.
O metodă care presupunea asumarea riscului de a muri pe drum era îmbarcarea clandestină pe un vapor, cu destinaţia Canada, în containere de marfă. Stăteai închis si sigilat în container minim două săptămâni; mâncai ce aveai, te hidratai raţionalizat, luptai să supravieţuiesti în locul acela sinsitru, dădeai găuri cu bormasina în pereţii containerului; dormeai, mâncai si-ţi făceai nevoile fiziologice în acel spaţiu închis, până la destinaţie. Cu mult noroc, dacă ajungeai viu în Canada, treceai graniţe în SUA si cereai azil politic.
Altă variantă de fugă din România, cu riscuri de moarte, presupunea trecerea Dunării înot printre gloantele vamesilor, până în Iugoslavia. Acolo erai închis într-un lagăr pentru emigranţi, iar la eliberare luai drumul Italiei prin munţi, o zonă în care frontiera nu era securizată. După 4-6 săptămâni de mers pe jos prin sălbăticie, ajungeai în Italia si solicitai ajutorul ambasadei americane. Sub aripa Crucii Rosii sau a unor instituţii caritabile catolice, ajungeai în SUA unde cereai azil politic.
La variantele de mare risc recurgeau români disperaţi, care îsi doreau libertatea cu orice preţ, dar erau constienţi că nu pot părăsi România legal, pentru că nu aveau origine sănătoasă, nu erau devotaţi trup si suflet partidului în calitate de turnători comunisti (PCR – pile, cunostinte si relaţii). Rudele rămase în ţară ale fugarilor prin Dunăre sau cu containerul, sufereau din cauza „trădătorilor” din familie. Copiii fugarilor făceau armata la batalioane disciplinare, alături de puscăriasi de drept comun, soţiile celor fugiţi erau vizitate si ameninţate periodic de securisti si forţate să divorţeze pentru a scăpa de inchiziţia comunistă. Turnători ai partidului erau infiltraţi în casele rudelor acestor fugari consideraţi trădători de ţară, pentru a culege informaţii si pentru a supraveghea familiile să nu primească valută, scrisori, pachete sau informaţii peţioase din străinătate. Adesea rudele fugarilor erau retrogradate din funcţii la serviciu, date afară disciplinar din partid, trimise la munca de jos, oprimate si forţate să dea declaraţii că reneagă fugarul familiei si că nu mai ţin legătura cu el.
Jigodiile cu origine sănătoasă erau singurele persoane care puteau primi pasapoarte si vize de călătorie în străinătate si reprezintă un procent semnificativ al „vechii gărzi” la care fac referire aceste rânduri. Cel mai adesea plecau în călătorii prin ţări din blocul comunist si foarte rar în Germania Democrată si Iugoslavia, porţile principale de fugă în Occident. Vizele turistice li se acordau cu aprobare de la PCR, recomandări si verificări solide, exclusiv persoanelor loiale regimului comunist. Vizele veneau ca un fel de premiu pentru „merite deosebite” acordat turnătorilor si propagandistilor PCR-isti.
Unele dintre aceste jigodii din burghezia rosie s-au lăsat furate de mirajul libertăţii si viaţa de huzur pe care o vedeau în Vest si alegeau să trădeze. Oricum stiau mult mai multe decât nenorociţii care-si riscau viaţa prin Dunăre sau în containere. Ajunsi în Germania de Vest cu ajutorul unor călăuze, sau în Italia prin filiera iugoslavă, parveniţii comunisti se strecurau printre emigranţii adevăraţi, sosiţi cu contaienrul sau prin Dunăre, si cereau azil politic în Occident. Diferenţa dintre ei si cei care-si riscau viaţa pentru visul american era imensă. Primii aveau antrenamentul foamei, frigului si lipsurilor din România, stiau că în Vest nu-i asteapta nimic decât muncă multă si o perioadă de adaptare grea, în care vor trebui să facă munci mizerabile pentru a-si câstiga o pâine. Erau pregătiţi psihic pentru acest pas si se bazaseră oricum toată viaţa doar pe propriile puteri, inteligenţa si sănătatea proprie. Spre deosebire de ei, jigodiile comuniste aveau joburi călduţe în România, case de la stat, masini noi, vacanţe la mare, acces la cantina partidului si alte privilegii pentru serviciile aduse dictatorului.
Jigodiile n-au suferit de foame si de frig, n-au stat la cozi si n-au fost nevoite să facă munci grele în România, asa că adaptarea la capitalism i-a lovit în moalele capului. Lipsiţi de suportul partidului si nevoiţi să se descurce singuri, plângeau după ţara natală si le venea să-si ceară iertare de la Ceausescu pentru prostia lor de a rămâne în Occident. Numai că lasitatea lor era prea mare ca să-si asume eventualele pedepse ale lui Ceausescu, la întoarcerea cu coada între picioare, după trădare. Asa că au rămas în Occident, iar acum îsi revarsă frustrările si veninul asupra emigranţilor din noul val, sosiţi în SUA prin căsătorie cu cetăţeni americani, datorită unor contracte de muncă, prin Loteria Vizelor sau la studii.

By Simona Botezan
Washington D.C.